CAR¹, cari, s.m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).

CAR², care, s.n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CAR³, caruri, s.n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.

CAR s. 1. car funebru v. dric; car funerar v. dric; car mortuar v. dric. 2. (ASTRON.) Carul-Mare = (livr.) Ursa-Mare; Carul-Mic = (livr.) Ursa-Mică. 3. (TEHN.) (reg.) căruță, masă, război, sclai. (~ la joagăr.)

CAR s. v. grămadă, moară, mulțime, țintar.

car (insectă) s. m., pl. cari

car (vehicul) s. n., pl. cáre

car (piesă la mașina de scris) s. n., pl. cáruri

CAR² ~i m. 1) la pl. Specie de insecte mici, dăunătoare, având corpul păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2) Insectă din această specie. /<lat. carius

CAR¹ ~e n. 1) Vehicul cu patru roți tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ♢ ~ funebru vehicul cu care sunt duși morții la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roți, trasă de cai și folosită la festivități și ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulțime. Un ~ de ani. ♢ Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belșug. 5): ~ul-Mare constelație alcătuită din șapte stele ce reprezintă un car cu oiște; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelație asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanța dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus

CAR³ ~uri n. Piesă mobilă și glisantă a unor mașini. ~ul mașinii de scris. /<fr. chariot

car (cári), s.m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer. – Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s.m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).

car (cáre), s.n. – 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s.f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s.m. (înv., căruțaș); cărucior, s.n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s.n. (car, căruță); căruță, s.f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s.m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).

CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)

cară-te! interj. pleacă!, du-te!, fugi!, dispari! (Notă: Definiția este preluată din Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)

CAR DE ASÁLT s. v. tanc.

CAR DE ASÁLT s. v. tanc.

CAR DE FÓC s. v. locomotivă, mașină, tren.

CARUL-LUI-DUMNEZÉU s. v. vizitiul.

Cárul-Máre (astron.) s. pr. n.

CARUL-PĂDÚRILOR s. v. arnică, podbal-de-munte.

CARUL-ZÂNELOR s. v. arnică, podbal-de-munte.

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ♢ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.

cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. și pl. cáră; conj. prez. 3 sg. și pl. cáre

A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau ființe) A duce dintr-un loc în altul. ♢ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare

A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede și pe furiș); a se cărăbăni. /<lat. carrare

cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s.n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s.m. (hamal); cărător, s.n. (coș, coșarcă); cărătură, s.f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s.m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s.n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.

CÂR interj. gar! (Ciorile fac: ~!)

câr interj.

CÂR interj. (se folosește pentru a reda sunetul pe care-l scoate găina sau cioara). ♢ Că-i ~, că-i mâr se spune când cineva se încurcă în explicații contradictorii. /Onomat.

cîr interj. – Imită croncănitul ciorii; uneori se spune și despre cloșcă. Datorită confuziei populare între cioară și țigan (cf. cioară), se aplică și acestora din urmă. – Der. gîr (cu toți der.). Creație expresivă, cf. cîrc, hîr, mîr. – Der. cîr-mîr, interj. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuții în contradictoriu); cîră, s.f. (insistență supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală); cîrîi, vb. (a croncăni; a vorbi un țigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasăre sau un țigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîrîială, s.f. (sunetul anumitor păsări; Arg., ceartă, harță, scandal); cîrîit, s.m. (Arg., bătrîn afon); cîrîit, s.n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîrîitoare, s.f. (morișcă, jucărie de copii; sperietoare; țigan); cîrîitor, s.m. (Arg., hoț, borfaș); cîrîitură, s.f. (cotcodăceală, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).

cu carul expr. mult, din belșug. (Notă: Definiția este preluată din Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)

cu trei roate la car expr. nebun, aiurit. (Notă: Definiția este preluată din Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)