băgá (bág, át),
vb. –
1. A
înjuga animalele. –
2. A
supune, a
prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. –
3. A (se) pune la
dispoziția cuiva, a (se)
angaja într-o
slujbă.
4. A pune în
inferioritate, a
obliga. –
5. A înfrînge, a
supune, a
învinge. –
6. A pune
înăuntru, a
introduce, a vîrî. –
7. A pune, a șeza.
8. A (se) pune la
mijloc, a se
interpune. –
9. A
interveni, a (se)
amesteca în ceva, a (se)
amesteca în ceva, a-și vîrî
coada. – Mr., megl.
bag, bagari. Dacă scara de
valori semnalată aici corespunde,
cum credem,
evoluției istorice și
cronologice a cuvîntului,
etimonul său
ar putea fi lat.
bῑgāre, de la
bῑga ‹
bis iuga.
Considerăm drept semnificație primară cea care mai
păstrează încă în
expresia a băga în plug, a băga în cîrd. De la
ideea de „a pune la
jug” s-a
putut trece firesc la
cea de „a
prinde” în
general, ca la Cantemir:
silea să-l bage la mînă. De
altfel,
evoluția semantică pare
normală;
ar putea fi
comparată cu
cea a lat.
inchoare, de la
co(h)us „
parte a
jugului”.
Bῑga a
lăsat descendenți în
limbile romanice (cf. REW 1096); nu se
menționează însă nici un reprezent al lui
bῑgāre, a
cărui formă apare în
dicționare.
Fonetismul,
regulat din
punctul de
vedere al
rom. (cu
modificarea vocalei atone, sub
influența labialei anterioare, cf.
măsură, păcat, bătrîn),
prezintă dificultăți în
dialecte, unde s-
ar presupune un
rezultat *
begari sau *
bigari. Este de
presupus că
vocala atonă a
suferit, în mr. și în megl., o
schimbare accidentală, fie
datorită vocalei următoare, fie
influenței altui cuvînt, ca de
ex. gr. βάλλω › βάξω.
Întrebuințarea acestui ultim cuvînt
coincide perfect cu
cea din mr.,
astfel încît βάξω a
putut fi
propus ca
etimon al
rom. (Cihac, II, 638),
chiar dacă această
ipoteză este
insuficientă sub toate
aspectele. Cf. și ngr. μπήγω „a pune, a
introduce”. Nici
una din
explicațiile propuse anterior nu pare a fi
reținut atenția specialiștilor. În
afară de Cihac, se
cuvine să
menționăm ipoteza lui Miklosich,
Slaw. Elem., 8, care
consideră cuvîntul ca
provenind din
fondul autohton.
DAR și
Candrea îl dau drept necunoscut,
iar Philippide, II, 697,
îl consideră de
origine obscură. G. Meyer,
IF, VI, 115, REW 880 și Rohlfs,
Differenzierung, 29,
îl leagă de un
radical romanic *
bag › prov.
baga, de unde fr.
bague, bagage. Se
pot adăuga părerile lui Scriban, care
explică prin sl.
badati „a
găuri” cuvîntul
rom.; Giuglea,
Dacor., II, 374, care
pleacă de la longob.
bauga „
fiare,
lanțuri” („begrifflich und formell schwierig” REW 880);
Pascu,
Arch. Rom., X, 473, care
pleacă de la bg.
bakan.