definiția poală definiție dex

POÁLĂ,

poale, s.f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai larga, a unor veșminte; (pop.) fustă. ♢ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ♢ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori dure anumite lucruri. ♢ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ♢ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acopere abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai larga de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Marii = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpină înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

POÁLĂ

s. v. buberic, ciclu, menstruație, period.

POÁLĂ

s. 1. (reg.) rochie. (~ a unui veșmânt.) 2. v. bază.

poálă

s. f., g.-d. art. poálei; pl. poále

POÁL//Ă

~e f. 1) Partea de la talie în jos a unui obiect de îmbrăcăminte. ♢ A trage (pe cineva) de ~e a) a atrage atenția cuiva; b) a nu-i da pace cuiva, plictisindu-l cu rugăminți. A ține (pe cineva) lângă (sau la) ~ele sale a nu-i da cuiva prea multă libertate. A se ține de ~a (sau ~ele) mamei a sta numai lângă mama. ~ albă scurgere vaginală de lichid albicios, uneori purulent; leucoree. 2) Adâncitură formată prin ridicarea părții de jos a unei rochii, fuste sau a unui șorț (în care se pot pune diferite obiecte). ♢ Plăcintă (cu) ~e (sau ~ele-n brâu) v. PLĂCINTĂ. ~a-rândunicii plantă agățătoare cu flori albe sau roz care au formă de pâlnie; volbură. 3) Cantitate de obiecte cât pot încăpea într-o astfel de adâncitură. O ~ de nuci. 4) Partea corpului dintre brâu și genunchi (împreună cu îmbrăcămintea) la o persoană care șade. 5) Partea de jos a unei ridicături. ~ele dealului. ♢ ~ele pădurii marginea unei păduri. ~ele copacului partea de jos a coroanei copacului. /<sl. palo

poálă (poále),

s.f. – 1. Fustă, partea inferioară a unor veșminte. – 2. Sîn. – 3. Partea inferioară a unui munte. – 4. Față de masă, covor fin. – 5. Țesătură scumpă care se așază în partea de jos a unei icoane. – Mr., megl. poală. Sl. polu „mijloc, margine, sîn” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 268; Conev 115), cf. bg., pol, sb., ceh., pol., rus. pola, pol. polka „pulpană”. E dubletul lui pol, v. aici. – Der. împolat, adj. (cu poale largi, amplu); poloană, s.f. (fustă mare, pulpană), cuvînt rar, citat numai de Damé; pulpană, s.f. (poală), probabil în loc de *polcană, cf. pol. polka, încrucișat cu pulpă „coapsă” (Cihac, II, 267; der. din fr. pourpoint „un fel de pieptar”, propusă de Bogrea, Dacor., I, 291 și admisă de REW 6424, Pascu, Arch. Rom., VI, 231 și Scriban, pare îndoielnică).

a-și da poalele peste cap

expr. 1. a avea un comportament indecent. 2. a nu mai ține cont de nimic, a depăși orice limită.

POALA-CÉRULUI

s. v. orizont, zare.

POALAMAICIIDÓMNULUI

s. v. lemnul-mai-cii-domnului, rochița-rândunelei, rochița-rândunicii, volbură.

poála-Máicii-Dómnului

s. f.

POALAMAICIIPRÉCISTA

s. v. mireasă.

POALA-RÂNDUNÍCII

s. v. rochița-rândunelei, rochița-rândunicii, volbură.

poála-rândunícii

s. f.

POALASÂNTEIMĂRÍI

s. v. priboi.

poála-Sfíntei-Maríi

s. f.

POALASFINTEIMĂRÍI

s. v. granat, melisă, priboi, rechie, roiniță, scatiu, sovârf, spilcuță, talpa-ursului.

POALĂ-ÁLBĂ

s. v. leucoree.

poálă-álbă

s. f.

POÁLE

s. pl. v. foi, fustă.

poále-n-brâu

s. f. pl.