inímă (ínimi),
s.f. –
1. Organ intern musculos central al
aparatului circulator,
situat în
partea stîngă a
toracelui. –
2. Acest
organ considerat ca
sediu al
sentimentelor,
suflet. –
3. Bunătate,
sensibilitate. –
4. Organ central,
mijloc,
parte internă. –
5. Partea din
mijloc a
căruței, care
leagă osia de de
dinainte cu
cea de
dinapoi. –
6. Bărbăție,
curaj,
îndrăzneală. –
7. Principiu vital,
spirit. –
8. As de
cupă. –
9. Grup central de
patru bobi sau
boabe folosit de
vrăjitoare. –
10. Stomac, pîntece,
burtă. – mr.
inimă, megl.
inimă. Lat.
anima (
Diez, I, 26;
Candrea-
Dens., 866; REW 475; Densusianu,
GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it.
anima, prov., cat.
arma, fr.
îme, sp.,
port.
alma. Trecerea de la „
suflet” la „inimă”
apare numai în
rom., cf.
totuși animus „inimă”
întro glosă de la Toledo (Castro 162).
Sensul de „pîntece”
coincide cu cel al fr.
coeur, bg.
sărce, gr. ϰαρδιά „
parte superioară a
stomacului”. Der.
inimioară, s.f. (dim. al lui inimă;
mosor,
bobină);
inimușcă, s.f. (
vergea din
fier care
susține mosorul suveicii);
inimos, adj. (
curajos,
îndrăzneț; hotărît,
întreprinzător;
bun);
inimoșie, s.f. (
curaj,
vitejie,
bărbăție);
inimoșa, vb. (a da
curaj, a
însufleți);
inima, vb. (a
însufleți),
formație hibridă după fr.
animer.