sfînt (-tă),
adj. –
1. Divin. –
2. Sacru. –
3. Respectabil,
venerabil. –
4. Preafericit. –
5. Epitet popular dat lunii,
soarelui și
zilelor săptămînii
personificate. –
6. Impunător,
grozav. –
7. (S.m.)
Preacuvios,
sanct. –
8. (S.m.)
Căpetenie,
ștab,
persoană cu
putere. –
9. (S.f.)
Împărtășanie. –
10. (S.f. pl.)
Iele,
duhuri rele. Sl.
svętŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 340; Șeineanu,
Mél. Soc. Linguist., XII, 331-4). Este
dubletul lui
sfeti (var.
sfeta, sveta), adj. (înv., sfînt), din sb.
sveti, bg.
sfet, cu der.
sfetitel, s.m. (
ierarh), din sl.
svętitelĭ înv., se
păstrează în
numele unei
biserici din Iași,
Trisfetite(li), a
cărui reducere se
explică prin
considerarea sa
greșită drept f. pl.
articulat,
Trisfetitele;
sfeștanie (var. înv.,
osfeștanie), s.f. (
consacrare, binecuvîntare), din sl.
(o)svęstenije;
sfeștenic, s.m. (înv.,
preot) din sl.
svęštenikŭ. Der.
sfinți (var. înv.
sfenti, sfenți, osfinți), vb. (a
consacra, a binecuvînta; a
hirotonisi; a
sanctifica; a
învinge, a
triumfa; a
duce la
glorie), din sl.
(o)svętiti;
sfințenie, s.f. (
calitatea a ceea ce este sfînt;
pietate,
religiozitate; înv.,
consacrare);
sfinție, s.f. (
pietate;
sanctitate,
titlu dat tututor
preoților);
sfințișori, s.m. pl. (
mucenici de
aluat, în Mold.);
sfințituri, s.f. pl. (mîncare
sfințită, la
Paști);
sfințit, adj. (cu
har divin;
titlu onorific al
preoților);
preasfințit, adj. (sfînt,
titlu onorific al
prelaților);
sfîntulețul, s.m. (
nume popular al
diavolului), cf.
Aghiuță (
Candrea interpretează greșit drept „
Dumnezeu”),
rus.
svjatoša „
diavolul”.