tátă (-ți),
s.m. –
Părinte. – Var.
tătîne, pl.
tătîni. Mr.
tată, pl.
tătîni, megl.
tată, pl.
tătǫni, istr.
tǫtę. Lat.
tata (
Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu,
Hlr., 139; Pușcariu,
Lr., 281), cf. vegl.
tuota, alb.
tatë, it. de S.
tata, it.
dial.
tato „
tată,
bunic”,
tata „stăpînă”, v. fr.
taie, sp.,
port.
tata. Der. din sl.
tata, cf. sb.,
ceh.,
pol.
tata, mag.
tata (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Miklosich,
Lexicon, 983) nu este
probabilă;
coincidența se
explică prin
izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς.
Uz general (
ALR, I, 152). Are decl.
dublă,
datorată aspectului său
formal;
art.
tata și
tatăl,
genitiv tatei și
tatălui. Această
ultimă formă pare să se
explice prin
nevoia de a
împiedica întîlnirea unei
terminații f. cu
posesivul m.
spune tatălui tău, nici o dată
tatei său; din
același motiv se
preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu
art.
antepus, ca la
numele proprii spune lui tată-său. Var.
tătîne se
explică de
obicei prin
forma vulgară a lat.
tata (Densusianu,
GS, 139; Rosetti, I, 104), cf.
barba, barbanis „
unchi dinspre tată”;
dar această
declinare este de
origine germanică și ne
putem îndoi că a
influențat latina din Dacia. Este
vorba probabil de -
ne paragogic, ca în it. (Rohlfs,
It., 432), cf.
cine, sine, sau
susținută de
echilibrul tată-tătîni cu
frate-frățîni sau cu
om-oameni (ca
noră-nurori,
față de
soră-surori). – Der.
tătînesc, adj. (înv.,
patern).