definiția cantare definiție dex

a cânta de inimă albastră

expr. a cânta melodii triste / melancolice.

a cânta în corul lui tanti Milica

expr. (intl., înv.) a fi informatorul miliției.

a cânta în strună

expr. a se arăta dr aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia; a linguși (pe cineva).

a cânta la armonică

expr. (tox.) a inhala vapori de heroină de pe o folie de aluminiu încălzită.

a cânta la cobză

expr. (intl.) a denunța, a trăda.

a cânta la flautul cu gușă/ la taragot

expr. a practica felația.

a cânta la pian

expr. 1. (intl.) a i se prevala amprentele digitale. 2. a spăla rufe de mână.

a ciupi la cântar

expr. (d. comercianți) a înșela clienții (la cântar) cântărind incorect.

a-i cânta

(cuiva) prohodul expr. (intl.) 1. a complota împotriva cuiva; a pune la cale asasinarea cuiva. 2. a omorî (pe cineva), a ucide (pe cineva).

a-i cânta cuiva aleluia

expr. 1. a lua parte la înmormântarea cuiva. 2. a considera (pe cineva / ceva) definitiv compromis.

a-i cânta sticleții în cap

expr. 1. a avea idei bizare. 2. a fi nebun.

a-i face

(cuiva) cântarea expr. (intl.) a trăda un complice, a denunța.

cantá

vb., ind. prez. 3 sg. și pl. canteáză

cantá

vb., ind. prez. 3 sg. și pl. canteáză

CANTÁ

vb. I. intr. (Schi) A merge pe canturi. [< germ. kanten].

CANTÁ

vb. I. intr. (Schi) A merge pe canturi. [< germ. kanten].

cántar

(vas) s. n., pl. cántare

CÁNTAR

s.n. Vas de băut la greci și la romani, cu picior și toarte. ♦ Fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. [Pl. -re, var. cantharos s.n. / < fr. canthare < lat. cantharus, gr. kantharos].

CÁNTAR

s. n. 1. vas de băut la greci și romani, cu picior și toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. 2. fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. (< fr. canthare, gr. kantharos)

CÂNTÁ,

cânt, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ Expr. Joacă cum îi cântă = face întocmai cum îi poruncește altul. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate sunete plăcute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. și tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a înșira vorbe goale. – Lat. cantare.

CÂNTÁ

vb. 1. (MUZ.) a executa, a interpreta, a intona, (pop.) a glăsui, a spune, a viersui, a zice, (înv.) a glăsi, a juca. (~ o melodie, o doină.) 2. (MUZ.) a suna. (~ din frunză.) 3. (MUZ.) a sufla. (~ din fluier.) 4. v. glorifica.

CÂNTÁ

vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

cântá

vb., ind. prez. 1 sg. cânt, 2 sg. cânți, 3 sg. și pl. cântă

A CÂNTÁ cânt 1.

intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale organizate într-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele păsări sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult și fără rost; a îndruga; a trăncăni; a flecări; a pălăvrăgi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (în versuri); a ridica în slăvi (printr-o poezie); a elogia; a slăvi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare

cânta

, cânt I v.t. 1. (intl.) a denunța. 2. a tâlhări. II v.i. (intl.) a mărturisi.

CÂNTÁR,

cântare, s.n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutății unui obiect sau a unei ființe, de obicei a unei mărfi. ♢ Expr. A trage la cântar = a) a cântări (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanță. ♦ Cântărire. Înșală la cântar. 2. Unitate pentru măsurarea greutăților folosită în trecut, a cărei valoare a variat în timp și pe regiuni. – Din tc. kantar.

CÂNTÁR

s. v. basculă, crucea dinainte, decimal, zecimal.

CÂNTÁR

s. 1. balanță, (pop.) cumpănă, (reg., mai ales în Munt. și Olt.) terezie, (prin Transilv.) șlag, (înv.) staderă.(~ pentru stabilirea greutății unei mărfi.) 2. (n. pr.; art.) v. Balanța. 3. cântărire, cântărit, (pop.) cântăreală. (L-a înșelat la ~.)

cântár

s. n., pl. cântáre

CÂNTÁR ~e

n. Instrument pentru determinarea greutății unui corp constând dintr-o pârghie cu brațe egale și două talere, care echilibrează cu greutăți etalonate; balanță; cumpănă. ♢ A trage la ~ a) a avea greutate; b) a conta; a avea importanță. /<turc. kantar

cântar

, cântare s.n. aparatul genital bârbătesc (cu penisul erect plasat între testicule).

CÂNTÁRE,

(II) cântări, s.f. I. Acțiunea de a cânta și rezultatul ei. II. 1. Cântec (de laudă, bisericesc etc.); muzică. ♦ Sunet caracteristic (plăcut) scos de diverse păsări și insecte. 2. Compoziție literară cu caracter laudativ. – V. cânta.

CÂNTÁRE

s. 1. v. cânt. 2. v. muzică. 3. v. canon.

cântáre

s. f., g.-d. art. cântării; (cântece) pl. cântări

CÂNT//ÁRE ~ări

f. 1) v. A CÂNTA. 2) v. CÂNTEC. 3) Lucrare literară în care se aduce laudă cuiva sau se glorifică ceva. /v. a cânta

cântare

, cântări s.f. 1. denunț, trădare. 2. mârturisire.

cântarea cântărilor

expr. (intl.) delațiune.

CÂNTARUL-PIÉTRELOR

s. v. buhai, coinac.

cântă la altă masă

expr. pleacă de-aici!

cîntá (cântát, át),

vb. – 1. A emite cu vocea un șir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la sațietate. – 7. (Fam.) A vorbi ,a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunța. – 10. (Arg.) A înșela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. Lat. cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s.n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s.f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreț, s.m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s.n. (acțiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț; pasăre care cîntă); cîntătoare, s.f. (Arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s.f., din it. cantata; canto, s.m., din it. canto; cantor, s.m., din lat. cantor (sec. XVIII); canțonetă, s.f. (monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it. canzonetta; canțonetist, s.m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Pușcariu 822 și DAR și Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s.n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.

cîntár (cântáre),

s.n. – 1. Instrument care servește la stabilirea greutății, balanță. – 2. Fir cu plumb. – 3. Cumpănă a fîntînii. – 4. Orcic, cruce a căruței. – 5. Cîrlig în care se fixează cîrma unui plute. – 6. Cric de ridicat greutăți. – 7. Constelația Balanței. – Mr. cîndare, megl. căntar. Tc. kantar, din arab. qintar (‹ lat. centenarius), în parte prin intermediul ngr. ϰαντάρι (Șeineanu, II, 85; Lokotsch 1178; Meyer 173; Ronzevalle 136); cf. alb. kandar, bg., sb. kantar. Pentru a › î, prin intermediul lui *căntări, *căntăresc, cf. Graur, BL, IV, 74. – Der. cîntăreală, s.f. (acțiunea de a cîntări); cantaragiu, s.m. (slujbaș la biroul de control al greutăților), din tc. kantarci; cîntări, vb. (a determina greutatea unui corp; a examina, a cumpăni; a valora).