definiția hai definiție dex

HAI

interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. S. (n.) (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ♢ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.

HAI

interj. v. haide.

hai

interj.

HAI

interj. 1) (se folosește pentru a exprima un îndemn la acțiune) Haide. ♢ ~ noroc formulă de salut sau de urare. 2) (se folosește repetat pentru a exprima ideea unei înaintări încete, anevoioase sau pentru a exprima o mustrare sau un avertisment). [Monosilabic] /Orig. nec.

hái (háiuri),

s.n. – (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din țig.

hai

, haiuri s.n. 1. veselie manifestată zgomotos. 2. bătaie de joc.

hai

, haiuri s.n. 1. veselie manifestată zgomotos. 2. bătaie de joc.

a face hai

expr. 1. a face scandal / gălăgie; a se manifesta zgomotos. 2. a fi exagerat de pretențios.

háide-hai/háida-hai/háide-ha

(încet-încet) interj.

hai-hái (hai, hái)

(ba bine că nu, încet-încet) interj.

haiul de pe lume

expr. (pop.) situație plină de haz.

HĂI¹

interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.

HĂI¹

interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.

HĂͲ,

hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi¹.

HĂͲ,

hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi¹.

HĂI

interj. măi.

HĂI

interj. măi.

hăi

interj.

hăí

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăiáscă

hăí

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăiáscă

hăi

interj.

HĂI

interj. 1) (se folosește pentru a îndemna unele animale). 2) (se folosește repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se folosește ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec.

A HĂ//Í

~iésc 1. intranz. pop. 1) A mâna boii sau vacile, strigând „hăi”. 2) A stârni vânatul din culcuș, strigând „hăi”. 3) A umbla din casă în casă de Anul Nou cu plugușorul; a ura. 2. tranz. A felicita în seara de Anul Nou prin recitarea plugușorului. /Din hăi

A HĂ//Í

~iésc 1. intranz. pop. 1) A mâna boii sau vacile, strigând „hăi”. 2) A stârni vânatul din culcuș, strigând „hăi”. 3) A umbla din casă în casă de Anul Nou cu plugușorul; a ura. 2. tranz. A felicita în seara de Anul Nou prin recitarea plugușorului. /Din hăi

HĂI

interj. 1) (se folosește pentru a îndemna unele animale). 2) (se folosește repetat, în urături sau în unele cântece populare). 3) fam. (se folosește ca adresare către o persoană) Fa; bre. Fată hăi. /Orig. nec.

hăi

interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s.n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s.f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă, s.f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s.f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s.f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s.f. (larmă, zarvă); halău, s.n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos); haladuda, s.f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă, s.f. (femeie stricată); holcă, s.f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, și DAR prin rus. golka „rebeliune”.

HÂÍ,

hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. și refl. A (se) prăvăli; a (se) nărui. – Cf. magh. hajolni.

HÂÍ

vb. v. apleca, dărăpăna, dărâma, înclina, lăsa, nărui, pleca, povârni, prăbuși, prăvăli, risipi, strâmba, surpa.

hâí

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hâiésc, imperf. 3 sg. hâiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hâiáscă

A HÂ//Í

~iésc tranz. pop. A face să se hâiască. /cf. ung. hajolni