dărîmá (dărấm, dărâmát),
vb. –
1. A
rupe crengile de pe un
trunchi. –
2. A
doborî, a
face să
cadă jos fructele din
pom spre a fi
culese. –
3. A
dărîma, a
doborî la pămînt. –
4. A
distruge, a
nărui, a
demola (o
construcție). –
5. A
doborî, a
copleși. –
6. (Refl., Arg.) A se sfîrși. – Var.
dărăma, dărma. Mr.
dirimare „a
distruge”. Lat. *
dēramāre, de la
ramus „
ramură” (Cihac, I, 226; Miklosich,
Vokal., I, 27; Densusianu,
Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639;
Candrea; Scriban;
Graur,
BL, V, 95; Giuglea,
LL, I, 158;
Cortés 127), după
cum o
dovedesc primele două sensuri, care
apar din
sec. XVII,
astăzi înv.; cf.
alb.
dërmoń „a
distruge”, it.
diramare, sp.
derramar; cf. și mr.
drămă „
ramură” (Meyer,
Alb. St., IV, 66).
Rezultatul mr.
dirimare, care pare
clar, nu i-a
convins pe
unii cercetători: Meyer 55
propunea un lat. *
derumare, și Pușcariu,
Conv. lit., XXXVII, 41 și
ZRPh., XXVII, 738 (cf. Pușcariu 485 și REW 2584; Densusianu,
Rom., XXXIII, 277), lat. *
dērῑmāre.
Alternanța dăr(i)ma ca
sfă(i)ma. – Der.
dărîmătură, s.f. (
năruire;
ruină;
resturi de la dărîmare; bătrîn
ramolit,
boșorog).