ALBANIA
,
stat în V Pen.
Balcanice; 28,7
mii km2; 3,2
mil.
loc. (1989).
Limba oficială:
albaneza.
Cap.:
Tirana. Orașe pr.: Shkodër, Durrës, Vlorë, Elbasan, Korcë. Este
împărțit în 26
districte.
Relief predominant muntos (85 la
sută din terit.), cu vîrfuri mai
semețe la ganița de E; în
lungul litoralului o cîmpie mai
extinsă în
partea centrală (Muzeqe).
Climă mediteraneană în V și
temperat-continenetală în E (în
munți). Expl. de
petrol și
bitum, de
cărbune, de min. de
cupru,
crom,
nichel,
fier.
Întreprinderile înd.
ale A. fabrică:
ciment,
produse textile,
oțel,
tractoare,
produse petroliere (3
mil. t., 1988),
îngrășăminte chimice,
cherestea și hîrtie,
zahăr (45
mii t., 1988),
conserve de
fructe,
țigări ș.a. Din supr.
țării 24,8 la
sută se
cultivă cu
cereale,
sfeclă de
zahăr,
măslini,
viță de
vie (88
mii t
struguri, 1988),
citrice ș.a. Pe
pășuni (13,8 la
sută din supr.
țării) se
cresc ovine (1,4
mil.
capete, 1988),
caprine (0,98
mil.
capete, 1988),
bovine. C.f.: 380
km.
Căi rutiere: 2,7
mii km. Moneda: 1 leka = 100 qindarka.
Exportă petrol și
produse petroliere,
bitum, min. de
fier și de
crom,
cupru,
produse alim. (
conserve de
fructe,
țigarete, vinuir
ș.a.) și
importă mașini și
utilaje,
mijloace de
transport,
produse chimice,
semifabricate,
textile,
bunuri de
consum. –
Istoric. Locuit în
antic. de
triburi ilirice și
trace, terit.
A. face parte din Imp.
Roman (167
î.Hr. – 395 d. Hr.)
apoi,
timp de 9
sec. din Imp.
Bizantin.
Primele state feudale albaneze iau ființă în
sec. 12-14.
Rezistența înverșunată opusă expansiunii otomane începută în 1389
cunoaște apogeul (1443-1468) sub Gjergj Kastrioti (Skanderbeg). După 1479
A. devine pentru mai
mult de 4
sec. prov. a Imp.
Otoman. în
urma răscoalelor antiotomane (1908-1912), în
cursul primului război balcanic,
Congresul Național Albanezde la Vlorë
proclamă independența țării (28
nov. 1912),
recunoscută pe
plan internațional la
Conferința de la Londra (1913). În
timpul primului război mondial terit.
A. devine teatru de
operațiuni militare. În
dec. 1924
puterea este
preluată de Ahmed Zogu, care, după
proclamarea A. ca
republică (21
ian. 1925),
devine președinte,
iar din 1928,
rege, sub
numele de Zogu I (1928-1939).
Atacată de Italia
fascistă la 7 apr. 1939,
A. este
ocupată în
cursul aceleiași luni, în
ciuda rezistenței populare.
Crearea Frontului de
Eliberare Națională la
Conferința de la Peza (16
sept. 1942),
transformarea Comitetului Antifascist de
Eliberare Națională în
guvern democratic provizoriu în
frunte cu Enver Hodja (Hoxha) (20
oct. 1944)
duc la
eliberarea întregului teritoriu de sub
dominația fascistă (29
nov. 1944). La 11
ian. 1946,
A. se
proclamă republică populară.
Guvernul controlat de
comuniști adoptă o
serie de
măsuri, care
pregătesc condițiile pentru instaurarea structurilor totalitare.
Devenit Partdul
Muncii (1948),
partidul comunist manifestă inițial o
totală fidelitate față de U.R.S.S.,
dar măsurile de
destalinizare,
adoptate de N.S. Hrușciov,
determină distanțarea ulterioară a
A. de U.R.S.S. și
apropierea ei de R.P.
Chineză.
Criticile formulate de
Partidul Muncii la
adresa Partidului Comunist Chinez, după
moartea lui Mao Zedung,
duc la
deteriorarea relațiilor între cele două partide și
țări și la
suspendarea asistenței economice oferite de
China (1978).
A. se
angajează într-o
politică de
autoizolare,
continuată după
moartea lui Enver Hodja (11 apr. 1985) de
succesorul său, Ramiz
Alia. În 1989, acesta a
inițiat însă
contacte cu unele
state occidentale,
iar în 1990 a
anunțat unele
măsuri de
atenuare a
rigidității totalitare. În 1991, în
cadrul modificărilor majore petrecute în
viața politică internațională și ca
urmare a
exodului de
populație în
statele vecine,
însoțit de
puternice manifestații de
stradă,
regimul a
fost nevoit să
organizeze alegeri pluripartite.
Alegerile au
fost cîștigate de
Partidul Muncii (
fost Comunist,
devenit ulterior Socialist).
Organismul suprem legislativ este
Adunarea Populară,
aleasă pe
patru ani,
iar cel
executiv Consiliul de
Miniștri.