uitá (-t, -át),
vb. –
1. A nu ține
minte. –
2. (Refl.) A
privi. –
3. A ține
cont, a
considera. – Var.
Banat,
Maram.,
zăuita. Mr.
ultu, ultare, megl.
ul’t(ari), istr.
utu. Lat.
oblῑtăre (Cipariu,
Principii, 165; Schuchardt,
ZRPh., XXXII, 472; Pușcariu 1788; Skok,
ZRPh., XLIII, 192; REW 6015), cf. prov., cat.
oblidar, fr.
oublier, sp.,
port.
olvidar. Trecerea semantică de la „a
uita” la „a
privi”
trebuie să se fi
verificat prin
intermediul sensului reflexiv a se uita pe sine, și de
aici „a rămîne
nemișcat”,
evoluție care este
identică cu a sp.
fijarse. Această
întrebuințare a lui „a se
uita” este
încă în
uz; și se
zice chiar cu
ton familiar,
s’a uita pe el,
despre un
copil care s-a
murdărit.
Totuși,
mulți autori deosebesc cele două sensuri, ca și
cum ar fi
cuvinte diferite. Crețu 378
căuta să
explice sensul de „a
privi”
pornind de la lat.
tuitāre; și Meyer-Lübke,
apud Pușcariu 1789, de la un lat. *
obĭtāre,
pornind de la
expresia obire oculis;
ambele încercări par deopotrivă nesigure. Var. cu suf. sl.
za-. Der.
uite (vulg.
io(i)te), interj. (
privește,
vezi), în
loc de
uită-te, cf.
iată și Procopovici,
Dacor., X, 72-9;
uităcios (var.
uituc), adj. (care
uită, care nu are
memorie);
uitător, adj. (
uituc; care
privește,
spectator);
uitătură, s.f. (
privire);
uitucie, s.f. (
lipsă de
memorie);
neuitat, adj. (care care nu se
poate uita).