ghimpi, s.m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin1. ♢ Expr. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită nimănui). A sta (sau a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător. 2. Fiecare dintre țepii care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. gjëmp.
s. 1. v. ciulin. 2. v. scaiete. 3. (BOT.; Ruscus aculeatus) (reg.) merișor. 4. v. spin. 5. v. țeapă.
m. 1) Formație cu vârf ascuțit și înțepător, care crește pe tulpina, pe ramurile, mai rar pe frunzele și pe fructele unor plante; spin. ♢ A sta (sau a ședea) ca pe ~i a nu mai avea răbdare (să aștepte). 2) fig. Gând care necăjește; rană sufletească. ♢ A avea (sau a simți) un ~ la (sau în) inimă a avea o durere ascunsă. 3) Ac sau fir de păr aspru și ascuțit de pe corpul unor animale (arici, porci-spinoși etc.); țeapă. 4) Plantă erbacee având frunzele sau capitulele prevăzute cu o astfel de formație ascuțită. ♢ ~ pădureț arbust cu ramuri ascuțite, având frunze persistente, flori mici și fructe în formă de boabe roșii. /Cuv. autoht.
s.m. – 1. Spin, țeapă. – 2. Os de pește. – 3. Vîrf ascuțit, cui. – 4. Nume de plante spinoase (Cyrcium lanceolatum; Xanthium spinosum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). – Var. (înv.) ghimp. Lat. *pŭngŭlum, de unde provine și it. pungolo (Arch. glott., XIII, 398; Prati 802), și cu schimbare de suf., pungello (REW 6851). De la *punglu s-a ajuns prin metateză la *glumpu › *ghiumpu (ca în *quaglum › chiag), redus prin disimilație la ghimp(u). Se presupune în general că termenul rom. derivă din alb. gjëmp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă chiar var. consonantismului alb. dovedește că trebuie plecat de la un etimon romanic în gl-, al cărui rezultat ar trebui să fie diferit în alb., cf. *glemus › alb. ljëms, glandis › alb. ljende. Este evident că alb. provine din rom. Der. ghimpos, adj. (spinos; picant, înțepător); ghimpoasă, s.f. (plantă, Cryspis aculeata); ghimpuros, adj. (spinos); (în)ghimpa, vb. (a înțepa; a incita, a stimula; a mușca, a înțepa; a răni); înghimpător, adj. (care înțeapă); înghimpătură, s.f. (înțepătură); ghimpariță, s.f. (Cryspis aculeata).