ghímpe (ghímpi),
s.m. –
1. Spin,
țeapă. –
2. Os de
pește. –
3. Vîrf
ascuțit,
cui. –
4. Nume de
plante spinoase (Cyrcium lanceolatum;
Xanthium spinosum;
Centaurea calcitrapa;
Ruscus aculeatus). – Var. (înv.)
ghimp. Lat. *
pŭngŭlum, de unde
provine și it.
pungolo (
Arch. glott., XIII, 398;
Prati 802), și cu
schimbare de suf.,
pungello (REW 6851). De la *
punglu s-a
ajuns prin
metateză la *
glumpu › *
ghiumpu (ca în *
quaglum ›
chiag),
redus prin
disimilație la
ghimp(u). Se
presupune în
general că
termenul rom.
derivă din
alb.
gjëmp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă
chiar var.
consonantismului alb.
dovedește că
trebuie plecat de la un
etimon romanic în
gl-, al
cărui rezultat ar trebui să fie
diferit în
alb., cf. *
glemus ›
alb.
ljëms,
glandis ›
alb.
ljende. Este
evident că
alb.
provine din
rom. Der.
ghimpos, adj. (
spinos;
picant,
înțepător);
ghimpoasă, s.f. (
plantă, Cryspis
aculeata);
ghimpuros, adj. (
spinos);
(în)ghimpa, vb. (a
înțepa; a
incita, a
stimula; a
mușca, a
înțepa; a
răni);
înghimpător, adj. (care
înțeapă);
înghimpătură, s.f. (
înțepătură);
ghimpariță, s.f. (Cryspis
aculeata).