ghímpe (ghímpi),
s.m. –
1. Spin,
țeapă. –
2. Os de
pește. –
3. Vîrf
ascuțit,
cui. –
4. Nume de
plante spinoase (Cyrcium lanceolatum; Xanthium spinosum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). – Var. (înv.)
ghimp. Lat. *
pŭngŭlum, de unde provine și it.
pungolo (
Arch. glott., XIII, 398; Prati 802), și cu
schimbare de suf.,
pungello (REW 6851). De la *
punglu s-a
ajuns prin metateză la *
glumpu › *
ghiumpu (ca în *
quaglum ›
chiag),
redus prin disimilație la
ghimp(u). Se
presupune în
general că
termenul rom. derivă din
alb.
gjëmp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă
chiar var. consonantismului
alb.
dovedește că trebuie
plecat de la un etimon romanic în
gl-, al
cărui rezultat
ar trebui să fie diferit în
alb., cf. *
glemus ›
alb.
ljëms,
glandis ›
alb.
ljende. Este evident că
alb. provine din
rom. Der.
ghimpos, adj. (spinos; picant, înțepător);
ghimpoasă, s.f. (
plantă, Cryspis aculeata);
ghimpuros, adj. (spinos);
(în)ghimpa, vb. (a înțepa; a incita, a stimula; a
mușca, a înțepa; a
răni);
înghimpător, adj. (care înțeapă);
înghimpătură, s.f. (înțepătură);
ghimpariță, s.f. (Cryspis aculeata).