búcă (búci),
s.f. –
1. Obraz,
falcă. –
2. Fesă,
șold. – Mr., megl.
bucă. Lat.
bŭcca „
gură” (Pușcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188;
DAR; Philippide, II, 635), cf.
alb.
bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „îmbucătură”, it.
bocca, prov., cat., sp.,
port.
boca, fr.
bouche. În
rom. s-a
păstrat sensul de „
gură”; sensul de „
obraz”, care a
fost de
asemenea propriu cuvîntului lat.,
apare în
rom., în bretonul
boc’h și în berberul
abeqqa. Acest ultim sens,
puțin obișnuit în est (ALR 23),
pierde teren față de
obraz, în esență datorită asocierii de
idei necuviinciose pe care o sugerează; în
schimb, sensul de „fese” este
comun și
general în
rom. Cf.
bucată,
îmbuca. Cf. evoluția semantică în sens
opus, în
buză. Der.
bucălat (var.
bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos,
gras);
bucălai, adj. (despre
oi, cu
capul negru);
bucar, s.n. (opritoare de
ham). Derivarea și relațiile reciproce
între bucălat și
bucălai nu sînt
clare. Cihac, I, 29
îl derivă pe
bucălat de la un lat.
*bucculentus, care pare
foarte artificial, și imposibil din
punct de
vedere fonetic. Loewe 10 și
DAR admit că
bucălai „cu
capul negru” a rezultat din compunerea lui
bucă „
obraz” la
animale și, pe de altă
parte, în
ciuda evidentei identități a lui
bucălat „
gras” cu
bucălai „cu
capul negru”.
Credem că trebuie mai
curînd plecat de la var.
bucălău, al
cărui f. normal,
bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca
fiind în legătură cu
laie, cu care nu are
nimic a
face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui
bucălat plecîndu-se de la
bucă; cf. Spitzer,
Dacor., VI, 332, a
cărui ipoteză (‹
bucca +
latus)
ni se pare nepotrivită. S-
ar putea avea în
vedere o
primă der. pe
baza suf. -
lău (cf.
fată ›
fătălău), prin care s-a format probabil un
fals participiu
bucălat.