lucí (lucésc, lucít),
vb. – A
străluci. – Mr.
luțescu, luțire, istr.
(rezluțescu). Lat.
lucῑre, var. a lui
lucĕre (Densusianu,
Lr., 147; Pușcariu 988; Candrea-Dens., 1009; REW 5136); cf. prov.,
port.
luzir, v. fr.
luisir (fr.
luire), sp.
lucir. – Der.
luciu, adj. (strălucitor; lustruit);
luciu, s.n. (
strălucire;
sclipire;
suprafață lustruită sau
netedă) deverbal, a
cărui întîlnire cu sl.
lučĭ „
lumină”, sb., cr., slov.
luč „
lumină” pare întîmplătoare;
luceală, s.f. (înv., luciu);
lucioară, s.f. (varietate de
pere);
lucios, adj. (lucitor, strălucitor,
neted);
lucitor, adj. (strălucitor). – Der. neol.
lucid, adj., din fr.
lucide;
luciditate, s.f., din fr.
lucidité;
translucid, adj., din fr.
translucide;
luciolă, s.f. (
licurici), din it.
lucciola,
împrumut literar al romantismului,
fără circulație reală. – Cf.
lucoare, lumină, străluci, luced.