scorní (-nésc, -ít),
vb. –
1. A
provoca, a
excita, a stîrni. –
2. (Refl.) A se
produce, a se
prezenta. –
3. A
inventa, a
făuri, a
imagina. –
4. A
crea, a
stabili, a
introduce. – Mr.
sgurńescu „a
iscodi, a
scormoni”, megl.
*scornés „a
trezi”.
Origine necunoscută. S-a
crezut în lat.
cornu, ca
termen de vînătoare (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1883, 48; Philippide,
Principii, 99; Geheeb 34),
părere de nesusținut, în
mod evident; în sl.
sŭkręnąti „a
excita” (Cihac, II, 44), care nu se
potrivește fonetic; în bg.
skorivam, skorna „a stîrni, a scorni” (Weigand,
Jb., XIX, 141), rut.
skornjati „a scorni”(
Candrea)
dar este
vorba de
cuvinte obscure (Tiktin) și
puțin folosite, care
ar putea neîndoielnic să
provină din
rom.
Legătura cu
stîrni este
posibilă și
chiar probabilă,
fără să i se
poată stabili explicația.
Ar putea avea o
anumită legătură cu sl. (bg.)
iskoreniti „a
dezrădăcina”, plecînd de la
echivalența rădăcină – „
origine” ca în sb.
korenit „
radical” și „
originar”.
Probabil în
loc de *
scoroni, var.
expresivă a lui
scoroci, scotoci. Der.
scornitor, adj. (
făuritor,
inventator);
scorneală (var.
scornitură), s.f. (
invenție,
idee,
fabulă);
scornoci, vb. (a
inventa), cu suf.
expresiv;
scornici, s.m. (
friganea,
mămăligă prăjită, pîine
prăjită în
ulei);
sgorni, vb. (a
expulza, a
goni), prin
contaminare cu
goni (
contaminare cu un sl.
*zagoniti, bg.
zagonjam „a
vîna”, cf.
Graur,
BL, IV, 118 și
Graur,
Viața rom., 1940,
no. 3, 110, nu pare
probabilă;
sensul lui
sgorni „a
vîna, a
goni vînatul”, care se
citează acolo, nu pare
corect).