cuvînt (cuvínte),
s.n. –
1. Termen,
vorbă. –
2. Vorbit,
taifas. –
3. (Înv.)
Discurs. –
4. Verb,
învățătură a
religiei. –
5. (Înv.)
Știre,
veste,
noutate. –
6. Proverb,
zicală. –
7. Ordin,
dispoziție. –
8. Făgăduință,
promisiune,
siguranță. –
9. (Înv.)
Răspuns,
lămurire. –
10. (Înv.)
Dispută,
controversă. –
11. Rațiune,
motiv,
cauză,
pricină. – Mr. (
cuvendă), istr.
cuvint. Lat.
conventum „
reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194;
DAR; Philippide, II, 638; Densusianu,
GS, II, 15). Cuvîntul
există în
celelalte limbi romanice cu un
semantism foarte diferit;
pentru sensul rom., cf. și
alb.
kuvënt „
conversație”, ngr. ϰουβέντα „
conversație” ca și ngr. ὁμιλία „
reuniune” și „
conversație”, sl.
sŭborŭ „
reuniune” și sb.
zbor „
conversație” etc. Această
coincidență îi
determină pe
unii filologi să
explice semantismul romanic printr-un
fond comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În
rom. este cuvînt
general folosit, și
imaginea pe care o dă ALR, I, 28,
asupra folosirii sale este
extrem de
deficientă. Der.
cuvînta (istr.
cuvîntu), vb. (a
vorbi, a
grăi, a
spune; a
sta la
taifas, a
conversa; a ține un
discurs; a
declara), pe care Pușcariu 480 și
DAR îl consideră a
proveni direct din lat.
conventāre, cf.
alb.
kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω;
cuvîntător, adj. (care
vorbește, care
poate vorbi;
rațional;
chibzuit);
necuvîntător, adj. (
fără grai, care nu
poate vorbi;
fără rațiune,
animalic);
cuvîntăreț, adj. (înv.,
rațional,
înzestrat cu
rațiune);
cuvîntătorie, s.f. (înv.,
elocință);
cuvintelnic, s.n. (înv.,
dicționar,
glosar);
precuvîntare, s.f. (
prefață), înv.,
formație literară pe
baza sl.
prĕdŭslovije (
Candrea). Cf.
binecuvîntare.