alb (álbă),
adj. – De culoarea
zăpezii, a
laptelui. -Mr.
albu, megl.
alb, istr.
ǫb. Lat.
album (Pușcariu 55; Candrea-Dens., 36; REW 331;
DAR); cf. vegl.
jualb, genov.
arbo, engad.
alvo, sp.
albo,
port.
alvo; cf. și it.
alba, prov.
aubo, fr.
aube, sp.
alba, de la f. Este
proprie rom. semnificația de „fericit”, extindere a contrastului
între „
negru” și „
alb”. Cf.
alboare. Der.
albă, s.f. (
iapă albă;
zori de
zi);
albeață, s.f. (culoare
albă; cataractă,
pată pe
ochi);
albele, s.f. pl. (
două bețișoare, folosite în
jocul cu același
nume);
albei, adj. (
alb;
bălai);
albei, s.m. (
specie de
iarbă);
albeț, s.m. (alburn);
albețe, s.f. (albeață);
albi, vb. (a
albi; a (se)
face alb; a încărunți; a îmbătrîni; a (se) sulemeni; a
spăla), care este considerat reprezentant al unui lat. *
albῑre, de la
albescĕre (Pușcariu 57; Candrea-Dens., 41; REW 320),
dar care
ar putea fi și formație internă a
rom., cf.
înroșesc, (în)negresc, albăstresc etc.;
albicios, adj.;
albiciune, s.f.;
albime, s.f.;
albineț, adj. (cu
fața albă;
bălai);
albișor, adj. (albicios);
albișor, s.m. (
ban de
argint;
pește, obleț; se
spune despre anumite varietăți de
struguri, de
prune, de
ciuperci);
albiță, s.f. (
pește, obleț;
plantă cu
flori galbene);
albitor, adj. (care albește);
albitorie, s.f.;
albitură, s.f. (
rufe albe, lenjerie; în tipografie,
mici piese de
plumb care servesc la completarea
spațiului alb dintre
litere,
cuvinte sau rînduri;
bani,
arginți;
pește,
plătică, babușcă);
albiu, adj.;
albuș, s.n. (substanță
albă care înconjoară gălbenușul la
ou; în Trans.și Mold.,
albul ochiului);
(î)nălbeală, s.f. (
suliman);
(î)nălbi, vb. (a
spăla; a sulemeni);
înălbitor, adj. (care albește).
Alburn menționat ca descendent al lui
alburnum (
Arhiva, XVI, 322; REW 329), este
împrumut recent (cf.
BL, V, 87). Pentru
albeață,
Pascu, I, 31, propune un lat. *
albitia, în
loc de
albities; însă der. e firească în
cadrul rom.
Dalb, adj. (
alb; fericit), comp. cu
de-, de origine pop., prezintă un semantism normal (cf. Bant
doalb „
cărunt”),
căruia uzul poetic,
foarte frecvent la Alecsandri, i-a adăugat
cea de a
doua nuanță.
Albișoară (Pușcariu,
Dacor., III, 596 și REW 328) nu reprezintă lat.
albula, ci este o metateză de la
albișoară, cf.
albișor. Pentru
albulus în
rom., cf.
abur.