iárbă
s.f. –
1. Nume generic
dat plantelor folosite pentru
hrana animalelor. –
2. Pajiște, gazon. –
3. Plantă. –
4. Plantă medicinală,
leac. –
5. Praf de
pușcă. Mr., megl.
iarbă, istr.
iorbe. Lat.
hĕrba (Pușcariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109;
DAR), cf. it., prov.
erba, fr.
herbe, sp.
hierba,
port.
herva).
Forma de pl.
ierbi, în
mod tradițional și
ierburi, formație modernă care
tinde să o substituie pe
cea anterioară. Pușcariu 757 (urmat de Meyer-Lübke,
Schicksal des lat. Neutrums, 58 și
Caragață,
BF, III, 39),
crede că
ierburi este în realitate pl. *
ervŏra, de la
ervum; opinie greșită, întrucît astfel de formațiuni sînt
frecvente în
rom., cf.
treabă, pl.
trebi și
treburi;
ceață, pl.
cețe și
cețuri; tratament care se explică prin
nuanța colectivă de -
uri (cf. și
Graur,
BL, V, 64). Der.
ierbărie, s.f. (
plante ierboase,
buruieni; provizie de
praf de
pușcă);
ierbot(ăc)ină, s.f. (
bălărie);
ierbar, s.n. (
rumen, despărțitură la
stomacul ierbivorelor; colecție de
plante);
ierbar, adj. (care are
multă iarbă);
ierbărit, s.n. (impozit pe
locurile de
pășune; impozit pe vînzarea de
cai sau de
vite);
ierbos, adj. (cu iarbă; erbacee);
înierba, vb. (a
crește iarba; a trata
vitele bolnave cu spînz sau cu alte
plante medicinale; refl., a
mina).
Ierbar are dubletul neol.
erbar, s.n. (colecție de
plante), cf.
erbivor, adj., din fr.
herbivore.