pat (páturi),
s.n. –
1. Strat,
bază,
sol. –
2. Mobilă de
dormit;
așternut. –
3. Partea de
lemn a
puștii sau a tunului. – Mr., megl.
pat. Lat.
pactum, din
pangĕre „a stabili”, cf. it.
patto „
așternut de
paie”,
pattume „pat”,
impatto „
așternut pentru
vite”,
impattare „a
așterne la
vite” (H. Meyer,
Vox Rom., X, 73-86; cf. REW 6138a). Rezultatul normal, *
papt, trebuie să fi
pierdut un
p, prin disimilare, ca în
botez, sau prin încrucișare cu gr. πάτος „
fund”, „
strat de adîncime”, cf. gr. πάτος „
drum pietruit” (Meyer,
Alb. St., IV, 73; Candrea-Dens., 1356; Tiktin; Philippide, II, 726; Capidan, 217;
Graur,
BL, V, 73; Rohlfs,
ZRPh., LXVII, 300), cf. sb.
pàtos „
laviță” și de
asemeni sb., cr.
pät „
sul de căpătîi”, ven.
pato, pe care Vasmer,
Gr., 112,
îl reduce totuși la gr. πατερόν „căpătîi la pat”(pentru relația semantică a lui „căpătîi” cu „pat”, cf. fr.
sommier, traversin). În realitate, atît etimonul lat.,
cît și cel gr.
par să constituie în
sine explicații suficiente pentru
rom. Pentru
ideea de „pat” derivată din
cea de „a întinde”, cf.
plapumă, plocat. Următoarele
ipoteze nu
par să
aibă rezultat: din mag.
pad „
bancă” (Cihac, II, 723); din dacică (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1873, 112); din lat.
pătu(u)m, în
loc de
pătŭlum (Tagliavini,
Studi rum., III, 86); din lat. *
păvatum în
loc de
pavitum (Candrea,
Éléments, 10;
Pascu,
Beiträge, 19;
Pascu,
Lat. Elem., 276). Der.
supat, adv. (dedesubtul
patului), în
loc de
sub pat;
pătui, vb. (a tortura);
pătuc (var.
pătulean, pătucel, pătuiac), s.n. (pătuț);
pătuiag, s.n. (
pătul), dim. al lui
pătui;
pătul, s.n. (construcție rudimentară fixată pe
pari; un
fel de
placă de
lemn așezată într-un
copac pentru paznici sau pentru
păsări de
curte; un
fel de podeț
așezat în
mijlocul apei pe care
stă pescarul; grînar,
hambar), din
pătui (Byck-
Graur,
BL, I, 23; cf. Tiktin) sau mai probabil formație regresivă de la
pătuleț (pat
mic);
pătuli, vb. (a depozita
bucatele în
hambar), pe care Scriban
îl pune în legătură în
mod echivoc cu sl.
potuliti „a rîndui”;
pătulaș, s.n. (porumbar
așezat între crengile unui
copac);
patașcă, s.f. (
targă,
năsălie), cu suf. sl.
-așcă (relație propusă de Cihac, II, 248, cu
rus.
tačka, sau de Tiktin cu fr.
patache, este dubioasă). – Cf.
pătură. – Din
rom. provine bg.
pat (Capidan,
Raporturile, 224).