pat (páturi),
s.n. –
1. Strat,
bază,
sol. –
2. Mobilă de
dormit;
așternut. –
3. Partea de
lemn a
puștii sau a tunului. – Mr., megl.
pat. Lat.
pactum, din
pangĕre „a stabili”, cf. it.
patto „
așternut de
paie”,
pattume „
pat”,
impatto „
așternut pentru
vite”,
impattare „a
așterne la
vite” (H. Meyer,
Vox Rom., X, 73-86; cf. REW 6138a). Rezultatul normal, *
papt, trebuie să fi
pierdut un
p, prin disimilare, ca în
botez, sau prin încrucișare cu gr. πάτος „
fund”, „
strat de adîncime”, cf. gr. πάτος „
drum pietruit” (Meyer,
Alb. St., IV, 73; Candrea-Dens., 1356; Tiktin; Philippide, II, 726; Capidan, 217;
Graur,
BL, V, 73; Rohlfs,
ZRPh., LXVII, 300), cf. sb.
pàtos „
laviță” și de
asemeni sb., cr.
pät „
sul de căpătîi”, ven.
pato, pe care Vasmer,
Gr., 112,
îl reduce totuși la gr. πατερόν „căpătîi la
pat”(pentru relația semantică a lui „căpătîi” cu „
pat”, cf. fr.
sommier, traversin). În realitate, atît etimonul lat.,
cît și cel gr.
par să constituie în
sine explicații suficiente pentru
rom. Pentru
ideea de „
pat” derivată din
cea de „a întinde”, cf.
plapumă, plocat. Următoarele
ipoteze nu
par să
aibă rezultat: din mag.
pad „
bancă” (Cihac, II, 723); din dacică (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1873, 112); din lat.
pătu(u)m, în
loc de
pătŭlum (Tagliavini,
Studi rum., III, 86); din lat. *
păvatum în
loc de
pavitum (Candrea,
Éléments, 10;
Pascu,
Beiträge, 19;
Pascu,
Lat. Elem., 276). Der.
supat, adv. (dedesubtul patului), în
loc de
sub pat;
pătui, vb. (a tortura);
pătuc (var.
pătulean, pătucel, pătuiac), s.n. (pătuț);
pătuiag, s.n. (
pătul), dim. al lui
pătui;
pătul, s.n. (construcție rudimentară fixată pe
pari; un
fel de
placă de
lemn așezată într-un
copac pentru paznici sau pentru
păsări de
curte; un
fel de podeț
așezat în
mijlocul apei pe care
stă pescarul; grînar,
hambar), din
pătui (Byck-
Graur,
BL, I, 23; cf. Tiktin) sau mai probabil formație regresivă de la
pătuleț (
pat mic);
pătuli, vb. (a depozita
bucatele în
hambar), pe care Scriban
îl pune în legătură în
mod echivoc cu sl.
potuliti „a rîndui”;
pătulaș, s.n. (porumbar
așezat între crengile unui
copac);
patașcă, s.f. (
targă,
năsălie), cu suf. sl.
-așcă (relație propusă de Cihac, II, 248, cu
rus.
tačka, sau de Tiktin cu fr.
patache, este dubioasă). – Cf.
pătură. – Din
rom. provine bg.
pat (Capidan,
Raporturile, 224).