pătá (pătéz, pătát),
vb. –
1. A se
murdări, a se mînji. –
2. A
prihăni, a profana. Lat. *
pictāre „a
picta”, cf. it.
pittare „a
șterge” (Pratti 775). Pentru rezultatul
ct ›
t, cf. Pușcariu,
JB, XI, 9; Meyer-Lübke,
Mitt. Wien, 8;
Graur-Rosetti, III, 65-84; în acest
caz, pierderea lui
p se explică suficient prin disimilarea cu inițiala, cf.
baptizāre ›
boteza. Pentru semantism, cf. sp.
pinta „pată”. În
general s-a
preferat ca
punct de
plecare „pată”, pe care au
vrut să-l explice prin sl.
pęta „
călcîi” (Cihac, II, 148); prin rut.
petno „pată” (Byhan 325); prin sl.
pętĭno (Miklosich,
Slaw. Elem., 41); prin
alb.
petë „
lamă de metal” (Meyer,
Alb. St., IV, 86); prin lat.
*pitta ‹ gr. πίττα „bitum” (Candrea,
Conv. Lit., XXXVIII, 874; Candrea,
Éléments, 65; Pușcariu 1287; Candrea-Dens., 1357; REW 6546; Tiktin); sau prin ngr. πίττα „
turtă”, cf.
pită (Rosetti, II, 66). Der.
pată, s.f. (
urmă, porțiune colorată diferit de rest,
nuanță diferită; stigmat, rușine);
pătat, s.m. (dedițel de
pădure);
petiță, s.f. (pată
mică; măliniță; peteșie). Din
rom. pare să provină sb.
petigi, petici „peteșie”.