bálă (bále),
s.f. –
1. Vietate,
lighioană. –
2. Monstru,
fiară. Probabil contracție de la
boală, care se folosește curent în
limba populară, ca
termen depreciativ, aplicat mai
ales vitelor.
Primul său sens trebuie să fi
fost, ca în
boală, cel de „
lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepția de „
monstru”, care
apare exclusiv în dicționare, este numai secundară și artificială, datorită asocierii instinctive cu
balaur. În acest sens se folosește mai
ales în literatura scrisă:
uzul popular (cf. în
DAR;
o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea;
o bală de ibovnică) se identifică
perfect cu cel al lui
boală. După altă
ipoteză, este
vorba de lat.
bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633;
Pascu,
Arch. Rom., VI, 224), cf.
alb.
boljë, „dragon”, it.
belva „
fiară”;
dar această explicație prezintă dificultăți fonetice. Hasdeu 2374, urmat de
DAR, se gîndea la o formație modernă, pe
baza lui
bale, și o
lega cu
credința populară legată de
balele dracului. În sfîrșit, Scriban
pleacă de la lat. pop.
billa „
animal de tracțiune”.