fálă
s.f. –
1. Glorie. –
2. Pompă, fast,
strălucire. –
3. Splendoare, măreție. –
4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. – Var. (înv.
hvală, hfală). – Megl.
falbă. Sl.
chvala (Cihac, II, 107; Miklosich,
Slaw. Elem., 51), cf. bf.
fal(ba), sb.
fala. În megl.
direct din bg.
Sec. XVII. – Der.
făleț, adj. (mîndru, trufaș), cf. sl.
hvalĭcĭ, înv. și în Trans. de
Vest;
făli, vb. (înv., a
slăvi; refl., a se
lăuda, a se mîndri), din sl.
hvaliti, cf. sb.
faliti, bg.
falim;
fălie, s.f. (înv., fast,
pompă; înv., orgoliu);
falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș);
fălnicie, s.f. (orgoliu, vanitate);
fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut);
făloși, vb. refl. (a se
lăuda);
făloșenie, s.f. (lăudăroșenie);
fulău, s.m. (lăudăros, fanfaron;
romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la
făli cu -
ău, ca
mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din mag.
faló „mîncău”; după Lacea,
Dacor., V, 399, din mag.
füll „
ureche”;
DAR îl consideră necunoscut). Cf.
pohvală.