băgá (bág, át),
vb. –
1. A înjuga
animalele. –
2. A
supune, a
prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. –
3. A (se) pune la dispoziția cuiva, a (se)
angaja într-o slujbă.
4. A pune în inferioritate, a
obliga. –
5. A înfrînge, a
supune, a
învinge. –
6. A pune
înăuntru, a introduce, a vîrî. –
7. A pune, a șeza.
8. A (se) pune la
mijloc, a se interpune. –
9. A interveni, a (se)
amesteca în ceva, a (se)
amesteca în ceva, a-și vîrî
coada. – Mr., megl.
bag, bagari. Dacă scara de
valori semnalată
aici corespunde,
cum credem, evoluției istorice și cronologice a cuvîntului, etimonul său
ar putea fi lat.
bῑgāre, de la
bῑga ‹
bis iuga. Considerăm
drept semnificație
primară cea care mai
păstrează încă în expresia
a băga în plug, a băga în cîrd. De la
ideea de „a pune la
jug” s-a
putut trece firesc la
cea de „a
prinde” în
general, ca la Cantemir:
silea să-l bage la mînă. De altfel, evoluția semantică pare normală;
ar putea fi comparată cu
cea a lat.
inchoare, de la
co(h)us „
parte a
jugului”.
Bῑga a
lăsat descendenți în
limbile romanice (cf. REW 1096); nu se menționează însă nici un reprezent al lui
bῑgāre, a
cărui formă apare în dicționare. Fonetismul, regulat din
punctul de
vedere al
rom. (cu modificarea vocalei atone, sub influența labialei anterioare, cf.
măsură, păcat, bătrîn), prezintă dificultăți în
dialecte, unde s-
ar presupune un rezultat *
begari sau *
bigari. Este de
presupus că vocala atonă a
suferit, în mr. și în megl., o
schimbare accidentală, fie datorită vocalei următoare, fie influenței
altui cuvînt, ca de ex. gr. βάλλω › βάξω. Întrebuințarea
acestui ultim cuvînt
coincide perfect cu
cea din mr., astfel încît βάξω a
putut fi propus ca etimon al
rom. (Cihac, II, 638),
chiar dacă această
ipoteză este insuficientă sub toate aspectele. Cf. și ngr. μπήγω „a pune, a introduce”. Nici una din explicațiile propuse anterior nu pare a fi reținut atenția specialiștilor. În
afară de Cihac, se
cuvine să menționăm
ipoteza lui Miklosich,
Slaw. Elem., 8, care consideră cuvîntul ca provenind din fondul autohton.
DAR și Candrea
îl dau drept necunoscut,
iar Philippide, II, 697,
îl consideră de origine obscură. G. Meyer,
IF, VI, 115, REW 880 și Rohlfs,
Differenzierung, 29,
îl leagă de un radical romanic *
bag › prov.
baga, de unde fr.
bague, bagage. Se
pot adăuga părerile lui Scriban, care explică prin sl.
badati „a
găuri” cuvîntul
rom.; Giuglea,
Dacor., II, 374, care
pleacă de la longob.
bauga „
fiare,
lanțuri” („begrifflich und formell schwierig” REW 880);
Pascu,
Arch. Rom., X, 473, care
pleacă de la bg.
bakan.