definiția turca definiție dex

TÚRCA

s.f. art. (Pop.) Capră (3), brezaie (1). – Et. nec.

TÚRCA

s. art. v. capra.

túrca

(joc popular) s. f. art., g.-d. túrcii

a fuma ca un turc

expr. (d. bărbați) a fuma foarte mult / excesiv.

FLOAREA-TÚRCULUI

s. v. păpădie.

TURC, -Ă,

turci, -ce, s.m. și f., adj. 1. S.m și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ♢ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

TURC

s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.

turc

s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. túrcă, pl. túrce

TUR//C¹ ~că (~ci, ~ce)

v. TURCESC. /<turc. türk

TUR//C² ~că (~ci, ~ce)

m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk

turc (-ci),

– Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ. – Der. turcoaică, s.f. (femeie din Turcia); turcaleț, s.m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s.f. (înv., limba turcă); turcime, s.f. (mulțime de turci); turcism, s.n. (cuvînt turcesc); turculeț, s.m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s.f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.

túrcă

(limba) s. f., g.-d. art. túrcei

TÚR//CĂ² ~ce

f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.

TÚRCĂ¹

f. mai ales art. Limba turcilor. /<turc. türk

TÚR//CĂ² ~ce

f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.

túrcă

, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.

ȚÚRCĂ¹

, țurci, s.f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

ȚÚRCĂ²

, țurci, s.f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.

ȚÚRCĂ

s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)

ȚÚRCĂ

s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)

țúrcă

(bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci

ȚÚR//CĂ¹ ~ci

f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

ȚÚR//CĂ² ~ci

f. Căciulă mare și mițoasă, confecționată din blană de oaie țurcană. /Orig. nec.

țúrcă²

, țúrci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. 2. lână colorată, toarsă subțire.

țúrcă (-ci),

s.f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s.n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s.f. (varietate de oiasemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s.f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.