púță (-țe),
s.f. –
1. Penis, cuvînt din
limbajul copiilor. –
2. Puști,
mucos. – Mr., megl.
puță, istr.
puțę.
Creație expresivă,
aparține familiei piț-, care
indică un
obiect mic (cf.
pipiric, pițigoi, pitic, puțin). Cel mai
probabil este că această
creație trimite la lat. cf.
praepūtium „
prepuț”,
sălăpūtium „
mormoloc”, care
indică existența unui *
pūtium „
mic”; cf. și
putus și
pittinus, pisinnus (=
mentula, la Marcial). Lat.
*pūtium a
fost propus și de P. Papahagi,
Analele Acad. Rom., XXIX, 246; Tiktin; REW 6881; Rosetti, I, 171.
Celelalte explicații nu sînt suficiente: din cr.
puca ‹ it.
pulcella (Miklosich,
Fremdw., 121); din
pol.,
ceh.
pica „
vulvă” (Cihac, II, 301); de la un lat. *
pupucea (Crețu 360); de la un lat. *
pubucea ‹
pubes (Meyer,
Neugr. St., II, 12;
Pascu, I, 147); de la un lat. *
putea ‹
putus (Pușcariu,
Jb., XI, 40; Pușcariu 1416); din lat.
potta „
buză” (Jud,
Bull. Dialectol. Rom., III, 12);
anterior indoeurop. (Lahovary 340). Der.
puțișoare, s.f. pl. (
paste);
puțoi, s.m. (
tînăr,
flăcău;
vas de
sticlă de
formă caracteristică, din care se
poate bea țuică); cu var.
mult mai răspîndită,
țoi, s.m.,
abreviată fără îndoială din
motive de
decență. Cf.
puțin.