pipiríc (pipiríci),
s.m. –
Corcitură, stîrpitură. – Var.
pipiriu, piperig. Creație expresivă, cf.
cicili, giugiuli, rut.
pidpirka „stîrpitură” (după
Candrea, rut. este
etimonul rom.) ngr. πισπιρίγϰος „stîrpitură”, sp.
pipirigallo, pipiripao, pipiritaña etc. În Bucov. Este cuvînt
identic cu
pipirig (var.
țipirig), s.m. (
stuf,
Juncus effusus,
Scirpus lacustris;
rogoz,
Heleocharis palustris;
plantă ecvitacee,
Equisetum hiemale), pe care Cihac, II, 242 și Tiktin
le trimit la
papură, cu
mică probabilitate, și la
pirpiriu, adj. (plăpînd,
slăbănog), cu
r infix, a
cărui corespondență cu tc.
pirpiri „
grosolan” (Loewe 69; Tiktin;
Candrea) teebuie să fie întîmplătoare. Der.
pipiriguț, s.m. (
rogoz);
pipiriguță, s.f. (
păiuș,
Aira cespitosa);
pipigioi, s.m. (Trans.,
măzăriche sălbatică,
Orobus vernus);
pipernici, vb. refl. (a se zgîrci, a se
contracta; a se
atrofia, a
slăbi), în al
cărui prin
sens pare să fi
intervenit o
încrucișare cu
piper,
condiment (de la
pir, plantă, după Tiktin; de la
piper după Scriban);
pipernicie, s.f. (zgîrceală,
atrofie);
pirnici, vb. (a
slăbi);
pirniceală, s.f. (
aspect pipernicit);
pierci (var.
chirci, închirci), vb. (a se
opri din
creștere), cf.
sgîrci, sbîrci. Pentru familia lui
pirpiriu, cf.
firfiriu, firfiric.