plin (plínă),
adj. –
1. Umplut,
ocupat. –
2. Compact,
masiv. –
3. (S.n.) Întîlnire întîmplătoare cu o
persoană care
duce un
vas plin cu
apă; se
consideră de
bun augur,
iar dacă vasul este
gol, de
rău augur. –
Cu plin, în
mod fericit;
în plin,
perfect;
din plin, întocmai,
exact. – Mr.
plin, megl.
(am)plin, istr.
pl’ir. Lat.
plenus (Pușcariu 1337;
Candrea-
Dens., 1405; REW 6596), cf. it.
pieno, prov.
ple, fr.
plein, sp.
lleno, port.
cheio. – Der.
plinătate, s.f. (
plenitudine),
format după fr.
plénitude;
plineală, s.f. (înv.,
îndeplinire,
executare silită);
plinuț, adj. (
aproape plin;
durduliu);
împlini (var.
plini), vb. (a
umple, a
face plin; a
completa; a
satisface; a
executa, a
îndeplini; a
atinge o vîrstă sau o
cantitate; refl., a se
realiza, a se
verifica; refl., a
ajunge la
soroc, la
scadență; refl., a-și
găsi nașul, a i se
înfunda), se
consideră îndeobște ca der. din lat.
(im)plenῑre (Densusianu,
Hlr., 150;
Candrea-
Dens., 1407; Pușcariu 789), în
timp ce Cihac, II, 265,
îl deriva din sl.
(na)plŭniti;
neîmplinit, adj. (
neexecutat;
imperfect);
împlinitor, s.m. (înv.,
executor);
deplin, adv. (
împlinit; adj.,
complet);
deplinătate, s.f. (
plenitudine);
îndeplini, vb. (a
executa). – Cf.
suplini.