pîrîu (-îuri),
s.n. –
Mică apă curgătoare. – Var. Mold.
pîrău, -aie, Bucov.
părău, , -aie, -ăie, Munt., pl.
pîrîe. Megl.
păroi. Sl. (bg.)
poroj „
torent” (Miklosich,
Fremdw., 119; Tiktin), cf.
puroi, alb.
përrua.
Limba literară a
asimilat rezultatul normal, *
păroi (ca în megl.), cu
rîu, de unde și pl.
artificial pîrîuri;
limba populară ignoră aceste forme și
lexicografi ca Densusianu,
GS, VI, 364,
Candrea și Scriban
le consideră incorecte.
Sing.
pîrău, în
loc de *
păroi,
provine din pl.
pîraie, ca în
paralelismul bulfeie-
bulfeu. E
adevărat că
istoria cuvîntului bg. nu este
clară;
poate-i
vorba de un cuvînt din aceeiași
familie cu
roi, noroi, și
identic cu
puroi. După o
părere foarte răspîndită, cuvîntul este de
origine alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok,
Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 327; Jokl,
IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici,
Dacor., VII, 347),
părere greu de
admis pentru noi pe
baza unei
simple asemănări.
Alți cercetători se gîndesc la o
sursă autohtonă (Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Lahovary 340); la un
tracic *
parau(t), de unde
ar proveni și
numele de
Prut (
Pascu,
Arhiva, 1921, 133;
Pascu,
Arch. Rom., VII, 567); la un gr. *παρροή în
loc de παραρροή (Diculescu,
Elemente, 491); la un lat.
aquae rivus (Philippide,
Principii, 40)
ipoteză evident neinteresantă. Toate
aceste intenții de
explicare par să
păcătuiască prin
faptul că se
bazează pe un
sens de „
apă curgătoare” care
trebuie să fie
secundar;
sensul primitiv trebuie să fi
fost cel de „
șuvoi”, cf.
pîraie de lacrimi, ca în sb.
roniti suze „a
vărsa lacrimi”,
față de
poron „
loc unde un rîu se
pierde în pămînt”.