păs (pắsuri),
s.n. –
Greutate,
neliniște,
povară. Lat.
pensum „
povară” (Pușcariu 1279;
Candrea-
Dens., 1348; REW 6394), cf. it., sp.,
port.
peso, prov., cat.
pes. Semantismul este
normal, cf. sp. și Bogrea,
Dacor., IV, 411. – Der.
păsa, vb. (a cîntări, a
împovăra, a
copleși; a
durea, a
supăra; a avea
importanță, a
îngrijora),
direct din lat.
pensare (Pușcariu 1277;
Candrea-
Dens., 1347; REW 6391), cf. it.
pesare, prov., sp.,
port.
pesar, fr.
peser (
pentru ultimul sens, cf. calabr.
mi pisa „îmi
displace”);
nepăsare, s.f. (
indiferență,
apatie);
nepăsător, adj. (
indiferent,
impasibil);
pasă-mi-te, adv. (după cîte se
vede),
formație obscură, pe care
Candrea o
deduce din
îmi pasă „
mă privește”, cu suf. bg.
-mi-te,
explicație aparent insufientă. – Cf.
apasa.