butúc (butúci),
s.m. –
1. Trunchi,
buturugă. –
2. Partea de
jos a
tulpinii viței de
vie. –
3. Instrument de
tortură în care se
prindeau picioarele,
mâinile și
gâtul condamnaților. –
4. Partea centrală a
roții. –
5. Buștean scurt. –
6. Calapod de
pălărier. – Var.
butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. Din lat. *
bottum „
bont,
fără vârf” și „
bot,
obiect rotund”, prin
intermediul unei unei
formații diminutivale, ca
sat ›
sătuc,
pat ›
pătuc.
Coincidența semantică între „
rotund” și „
trunchi” este
evidentă, cf. fr.
bille, billot. Var.
provin de la *
but, pl.
*buturi; de la această
ultimă formă s-a
refăcut un
sing.
analogic butur(ă). – Der.
butai, s.n. (înv.,
stup);
butuci, vb. (a pune în butuc 3);
butucănos (var.
botocănos, butucos), adj. (
grosolan,
necizelat);
buturugă (var.
buturug, buturigă, buturoagă), s.f. (trunchi, ciot), de la butur(
ă) -
uc, cf.
alternanța butuc-butug;
buturugat, adj. (cu
noduri);
butușină, s.f. (
ciot);
îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în
instrument de
tortură).
Credem, prin
urmare, că acest
cuvânt este un
simplu dublet al lui
bot. Nu
numai că această
opinie nu este
împărtășită de
filologi,
dar nici
măcar nu
există un
acord în
legătură cu
identitatea cuvintelor menționate mai
sus.
Pentru butuc, Schuchardt,
ZRPh, XV, 103 (cf.
DAR, I, 712) se
referă la o
rădăcină but-,
fără altă
explicație, pe care Densusianu,
Hlr., 381, o
consideră de
origine cumanică (cf.
cuman.
butak „
ramură”) și pe care Tiktin o
consideră slavă. Din tc.
butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc.
buduk „cu
picioare scurte” (cf.
bondoc), după K. Treimer,
Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372.
Același radical bott- „
gros,
rotund”
revine la Diculescu, 17 și
ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a),
dar considerat de
origine germanică;
butuc ar fi în
legătură cu it.
botta (comasc.
bottola), fr.
botte și
butură cu gepidicul *
bûtilo. Această
părere,
acceptată de Gamillscheg,
Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a
fost respinsă de Densusianu,
GS, I, 348,
pentru care
butură provine din bg.
botur (cf. Rosetti, II, 82).
Același cuvînt este
menționat și ca
provenind din lat. *
buttula (
Candrea,
Éléments, 2; REW 1389); din lat.
imbutum (Giuglea,
LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din
arab.
batk „
acțiunea de a
tăia” (Moldovan 404); sau din
vreo altă
limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320).
Butură rămîne
fără explicație în
DAR, care
afirmă, în
schimb, că
buturugă este „
rezultatul unei
fuziuni a lui
butuc cu
butură și
tumurug”.
Dacă explicația nostră este
corectă, din
rom.
trebuie să
provină rut.
butjuk, butuki (Miklosich,
Wander., 20;
Candrea,
Elemente, 406), mag.
butuk, bg.
botur(o) (Capidan,
Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea,
Anuarul, II, 391).