caíer (cáiere),
s.n. – Mănunchi, cantitate de
lînă sau cînepă de
tors. – Mr.
caer, megl.
cair, istr.
caier. Lat. *
călērus. Acest cuvînt
apare numai în lat. în
forma gălērus, cu sensul de „
căciulă de
blană cu
părul pe din
afară”, considerată a fi der. de la
gălea, și necesită o explicație.
Ideea de
bază a lui
gălērus nu trebuie să fie
cea de „
coif”, ca în
gălea, ci aceea de „coc de
păr”, ca în lat.
căliendrum „coc
fals, coc de
păr care servește de
podoabă”, de unde abruz.
kelyendrę „
boboc de
floare” (REW 1514). Se
știe că
căliendrum reprezintă gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly
îl interpretează ca „tout ce qui sert
à nettoyer”, de unde „
pămătuf,
coamă,
smoc, șuviță de
păr,
moț” și
îl pune în legătură cu ϰαλλύνω „a curăța, a înfrumuseța”. Pare a fi mai probabil să se
plece de la χαλαρός „
moale, fleșcăit”, χαλᾶν „a
slăbi”; astfel încît
ar însemna „
obiect flasc,
fără consistență”, explicîndu-se astfel mai
bine sensurile secundare
ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeași
familie provine ϰάλανδρος „ciocîrlie”, numită astfel datorită
moțului, cf.
numele său lat.,
gălērῑ tus, de la
gălērus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndește la χαράδριος „
specie de
pasăre”.
Presupunem că
gălērus, care trebuie să reprezinte un *
călĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς „fleșcăit” tot
așa cum căliendrum este al lui ϰάλλυντρον;
caz în care este evident că a însemnat probabil „
moț,
ciuf”, cf.
gălērῑtus „(
pasăre) moțată”,
fiind secundară accepția de „
căciulă”. Celelalte explicații nu sînt convingătoare. Sl.
kǫdrĭ „încrețit” (Miklosich,
Slaw. Elem., 28; Miklosich,
Lexicon, 329) sau
kǫdrjavŭ „încrețit” (Cihac, II, 37) nu
pot fi
admise. Pușcariu 251 (și
ZRPh., XVIII, 689 și
DAR) a propus un lat. *
carium, de la
carĕre „a
scărmăna”, al
cărui fonetism este dificil; același
autor Dacor., III, 669, de la lat. *
cavabile, pe care nu-l
înțelegem.
Pascu,
Archiva, XV, 439, (
repetat în
Lat., 256 și
Pascu, I, 192)
presupune un lat. *
cairum, de la gr. ϰαĩρος „
fir”. În sfîrșit, Giuglea,
Contributions, 15-19, de gîndește la lat.
caia „
par”, cf. gasc.
cay, sp.
cayado prin intermediul unui dim. de
tipul *
caiulus (cf. Densusianu,
GS, VII, 275); în
afară de acestă dificultate fonetică, acestă explicație pare a
admite o confuzie nefirească
între caier și
furcă. Der.
încăiera, vb. (a
pedepsi; refl., a se
părui, a se
bate, a se
lua la
bătaie);
încăierătură, s.f. (
bătaie). Sensul se explică
pornind de la noțiunea de „încurcătură”. Totuși
DAR preferă să
plece de la un lat. *
incavellare, de la
cavella „
coș”,
ipoteză dificilă și totodată inutilă, pe cînd Spitzer,
Dacor., IV, 654, propune un lat. *
incavulare.