grúi (grui),
s.n. –
1. 1. Movilă,
colină,
delușor. –
2. Dulap de
loitră la
căruță. – Var. (
rar)
gruńu. Mr.
gruńu „
bărbie”. Lat.
grunnium „
rît de
porc”, cf. fr.
groin (
Candrea; Scriban); din lat.
grunnire „a
grohăi”.
Semantismul prezintă un
paralelism absolut cu
bot și
rît. În
privința fonetismului, var. (
atestată în
Revista critică, III, 156), și mr., ca și
împrumuturile din sl.,
indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi,
Notițe, 25, din lat.
grumus „
movilă”,
trecut la *
grumeus.
Pascu, I, 109 și
Arch. Rom., VI, 214,
pleacă de la un
tracic *
goroneum,
reprezentant al unei
rădăcini gor-, ca în sl.
gora „
pădure”. Spitzer,
Archiv., CXXXIV, 134,
propune un lat. *
(c)oronium, de la
corona; J. Brüch,
Archiv., CXXXXV, 416, lat *
grunium, și Joh. Hubschmidt,
Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs,
Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt
alpin,
același care
ar fi
dat fr.
groin. Cf. și Bărbulescu,
Archiva, XLV, 291-3. Der.
gruieț, s.n. (
colină);
gruios, adj. (povîrnit). Din
rom.
provine rut.
gruny, chruny (Miklosich,
Wander., 16),
ceh.
gruň (Meyer,
Alb. St., IV, 96).