búcă (búci),
s.f. –
1. Obraz,
falcă. –
2. Fesă,
șold. – Mr., megl.
bucă. Lat.
bŭcca „
gură” (Pușcariu 226; REW 1357;
Candrea-
Dens., 188;
DAR; Philippide, II, 635), cf.
alb.
bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „
îmbucătură”, it.
bocca, prov., cat., sp.,
port.
boca, fr.
bouche. În
rom. s-a
păstrat sensul de „
gură”;
sensul de „
obraz”, care a
fost de
asemenea propriu cuvîntului lat.,
apare în
rom., în
bretonul boc’h și în
berberul abeqqa. Acest
ultim sens,
puțin obișnuit în
est (ALR 23),
pierde teren față de
obraz, în
esență datorită asocierii de
idei necuviinciose pe care o
sugerează; în
schimb,
sensul de „
fese” este
comun și
general în
rom. Cf.
bucată,
îmbuca. Cf.
evoluția semantică în
sens opus, în
buză. Der.
bucălat (var.
bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (
fălcos,
gras);
bucălai, adj. (
despre oi, cu
capul negru);
bucar, s.n. (
opritoare de
ham).
Derivarea și
relațiile reciproce între bucălat și
bucălai nu sînt
clare. Cihac, I, 29
îl derivă pe
bucălat de la un lat.
*bucculentus, care pare
foarte artificial, și
imposibil din
punct de
vedere fonetic. Loewe 10 și
DAR admit că
bucălai „cu
capul negru” a
rezultat din
compunerea lui
bucă „
obraz” la
animale și, pe de altă
parte, în
ciuda evidentei identități a lui
bucălat „
gras” cu
bucălai „cu
capul negru”.
Credem că
trebuie mai
curînd plecat de la var.
bucălău, al
cărui f.
normal,
bucălaie, s-a
interpretat probabil, prin
etimologie populară, ca
fiind în
legătură cu
laie, cu care nu are
nimic a
face în
realitate. Cu toate
acestea,
persistă dificultatea derivării lui
bucălat plecîndu-se de la
bucă; cf. Spitzer,
Dacor., VI, 332, a
cărui ipoteză (‹
bucca +
latus)
ni se pare
nepotrivită. S-
ar putea avea în
vedere o
primă der. pe
baza suf. -
lău (cf.
fată ›
fătălău), prin care s-a
format probabil un
fals participiu bucălat.