aflá (áflu, aflát),
vb. –
1. (Refl.) A fi, a se
găsi într-un
loc. –
2. A
găsi, a
descoperi.
3. A
lua cunoștință despre ceva. – Var. (
Banat)
izafla. Mr., megl.
aflu, istr.
oflu. Lat.
afflāre „a
sufla” (Pușcariu 34;
Candrea-
Dens., 16; REW 261;
DAR); cf. cu
același sens ca în
rom., dalm.
aflatura „
resturi găsite pe
țărm”, calabr.
ahhare, napol.
ašare, sp.
hallar,
port.
achar,
retor.
aflá.
Corespondența semantică între atîtea
limbi arată că
evoluția sensului este
anterioară celei rom. Schuchardt,
ZRPh., XX, 532, și
împreună cu el
majoritatea filologilor moderni (cf. Corominas și
Cortés 125), o
explică pe
baza limbajului vînătoresc: cîinele
adulmecă (=
aspiră,
suflă)
pentru a
găsi; sau de la
afflatur „îmi
suflă = îmi
arată, îmi
spun”, de unde, prin
activarea ideii, „aflu”. (Cf. și Rohlfs,
Differenzierung, 45).
Ambele explicații par necovingătoare. Este
posibil ca pe
baza echivalenței afflat = vivit = exstat (cf. fr.
que vive „
cine e
acolo?”). Plecînd de la (
sese)
afflat „
respiră,
există” este
ușor de
refăcut evoluția, în
sensul de
activare,
pînă se
ajunge la
afflat „
află,
descoperă”. Această
explicație este
necesară,
fiind singura care
poate lămuri evoluția semantică a
rom.
găsi. De
altfel, este
iluzorie legătura,
propusă de Cihac, II, 633, cu mgr. ἄλφειν „a
afla”. Der.
aflat, s.n. (înv.,
descoperire);
aflător, adj. (care se
află;
inventator,
descoperitor);
neaflat, adj. (
necunoscut).