definiția tap definiție dex

tap-

– Rădăcină expresivă, puțin clară, care pare să evoce ideea de obiect diform sau relativ rotunjit. – Var. taf-. Creație expresivă, cf. rădăcina romanică tapp- (REW 8564), și lap-, (lăpăi), dup-. Der. tăpși (var. tepși), vb. (a egala, a netezi, a nivela, a răzui), cf. germ. tappsen, fr. taper (după Candrea și Scriban, din mag. taposni „a călca în picioare”, sb. tapsati „a bate din palme”); tapșe (var. teapșe), s.f. (polonic de lemn, sucitor; palmă), în Mold.; tăpșan, s.n. (mamelon, movilă, colină rotunjită; răzor; strat; pat, platformă), în Mold. tapșan, tepșan, topșan (după Cihac, II, 619, din tc. tepe „munte”; după Bogrea, Dacor., IV, 851, din rut. tapčan „platformă”, care vine probabil din rom.; după Drăganu, Dacor., V, 372-5, din mag. taposni „a călca în picioare”); taponiș, s.m. (nemțișor, Delphinium consolida); tapoșnic, s.m. (plantă, Galeopsis ladanum); tăpălog (var. Mold. tăpălăgos), adj. (greoi la mers, neîndemînatic), cf. tălpăloagă; tăfăroagă, s.f. (brînză dulce, brînză abia făcută), probabil var. a cuvîntului anterior (după Bogrea, Dacor., II, 659 și Candrea, din sl. tvarogù; după Diculescu, Elementele, 452, din gr. *τραφάλαϰα, în loc de τραφαλίς „brînză proaspătă”). – Cf. terfă, terfeloagă.

țap (-pi),

s.m. – 1. Masculul caprei. – 2. Constelația Capricornului. – 3. Vas pentru bere. – 4. (Mold.) Unul din arșicele mai grele. – 5. Poreclă dată grecilor. – 6. (Arg.) Popă. – Mr. cap. Origine obscură. Dintre multele ipoteze care s-au emis în jurul acestui cuvînt, cea mai probabilă pare să fie cea de creație expresivă (REW 9599; Pedersen, Z. vergl. Sprachwiss., XXXVI, 347), poate anterioară rom. Cf. Copus gloss. lat., V, 503, 27: „Hircus caper zappu dicitur” și dalm. zapo, alb. škjap, cap (Bartoli, II, 258; Capidan, Raporturile, 551; Graur, Rom., LVI, 265; Rohlfs, Differenzierung, 67). Totuși, der. directă a rom. pornind de la ilirică este dificilă fonetic; mai probabil nu este vorba de o continuare directă a cuvîntului moștenit, ci de o creație nouă, bazată pe aceleași intenții expresive. În ce privește această intenție, se consideră îndeobște că este vorba de o dezmierdare pentru a chema un animal, germ. Lockruf. Mai sigur ar trebuie să se pornească de la ideea de „ascuțit, țuguiat”, ca în „țeapă”, a cărei familie expresivă ține de „țap”. Acest nume a trebuit apoi să însemne „(animal cu) coarne lungi”, cf. it. zappa „tîrnăcop”. Celelalte ipoteze sînt mai puțin sigure; din sl. capŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 429); din alb. tšap (Meyer, 387; Pascu, II, 223; Berneker, 121; cf. Philippide, II, 738), din iranianul čapis (Roswadowski, Mitt. Inst. Wien, 278; Vasmer, Grekoslaw. Etym., III, 222; Roswadowski, R. Études sl., II, 109; Densusianu, GS, I, 242). Sensul 3 este traducerea modernă a germ. Bock. Cf. și Rohlfs, ZRPh., XLV, 664; Rosetti, II, 123; Pușcariu, Lr., 180. Cuvîntul a trecut din rom. la limbile cu care a avut contact: alb. ts(i)ap, (t)skjap, ngr. τσάπος, sb., cr., slov., ceh., pol., rut., ucr., rus. cap, mag. cáp (Berneker 121; Vasmer, III, 281; Edelspacher 11). cf. țeapă.