dup
interj. –
Poc (exprimă
zgomotul produs de o lovitură). – Var.
sdup. Creație expresivă, cf.
buf, hop și ngr. δοῦπος. – Der.
dup, s.m. (
bilă; bețișor care înlocuiește
bilele la anumite
jocuri de
copii;
smoc de
păr),
cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită,
dar care provin din aceeași intenție expresivă, de a
desemna un
obiect rotund și
greu. După Cihac, II, 105
ar trebui
plecat de la
dup „
joc cu
bile”, care
ar proveni din sl.
duplŭ „concav”, cf.
pol.
dup „
scorbură”,
ceh.
dupa „
gaură”, bg.
dup(č)ĭă „a
găuri”.
Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui
dup „
joc de
bile” nu este
atestat și pare a fi rezultatul unei greșeli de interpretare a expresiei
a juca în dupi „a
juca popice (care trebuie să fie băgate într-o
gaură)”. După Conev 40, din bg.
dupka. Dublet de la
dup „
smoc de
lînă” trebuie să fie
dop, s.n. (
bucată de plută cu care se
astupă o
sticlă; plută); se
știe că un
smoc de
lînă sau o
bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul
rom. a
fost explicat prin cr.
tapun (Cihac, II, 99), care cu
greu s-
ar putea admite, și
puțin sau deloc probabil pe
baza gepidicul *
dups (Gamillscheg,
Rom. Gem., II, 251) sau a
săs.
dop (Meyer-Lübke,
Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597;
Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der.
dupac, s.m. (lovitură;
palmă;
pumn), der. cu suf
-ac (
Pascu,
Suf., 191; cf.
Iordan,
BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se
pună în legătură cu sb.
dupac „lovitură”);
dupăci, vb. (a
lovi, a da cu
pumnul; a
călca în
picioare; a
lega);
dupuros, adj. (Mold., păros,
plin de
smocuri);
dupurlui, vb. (a
jumuli, a curăța), de la pl.
dupuri cu un suf. expresiv
;
dupăi (var.
dupui), vb. (a tropăi, a
călca zgomotos);
sducni, vb. (
Banat, a
scutura, a
face să tremure);
(s)dupăit, s.n. (tropăit);
(s)dupăială, s.f. (tropăit);
îndupăca, vb. (a se
ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir;
îndopa, vb. (a hrăni,
peste măsură, a
ghiftui; a
umple, a
sătura; a hrăni o
pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrășa; refl., a se
sătura, a se
ghiftui);
doapă, s.f. (
femeie dolofană);
dopar, s.n. (
tirbușon). Din
rom. provine mag.
dop (Edelspacher 13) și
săs.
dop.