hap
interj. – Exprimă
ideea de a
apuca repede, sau de a
înghiți. Creație expresivă, cf. sl.
chapati „a
mușca”, rut.
chapati „a
apuca”, mag.
happolni „a
înghiți”, germ.
happen, schnappen „a
apuca”, fr.
happer „a înhăța, a
prinde”, ngr. χάπτω „a
înghiți”. – Der.
hăpăi, vb. (a
înghiți);
hălpăi (var.
hălpăcăi), vb. (a
înghiți) cu
l expresiv;
hălpi, vb. (a se
apleca grîul);
hîlpav (var.
hulpav, hlupav, glupav), adj. (mîncău,
lacom);
înhăpa, vb. (a
prinde, a
înghiți);
înhulpa, vb. (a
înghiți);
hăpui, vb. (înv., a
supune, a subjuga), plecînd de la
ideea de „a fi
prins”;
hapcă, s.f. (cîrlig de undiță; forță, violență), în Trans.
hábocă, format ca
japcă și
poate influențat de
hreabcă (der. din sl., bg.
hapka „îmbucătură, mușcătură” sau rut.
chapka „
cursă de
șoareci”, propusă de Cihac, II, 135;
DAR; Candrea;
Iordan,
BL, IV, 54, este posibilă
fără a fi necesară dată
fiind sursa expresivă
comună);
haple(a), s.m. (
prost,
bleg), pe care Șeineanu,
Semasiol., 229,
îl deriva din gr. ἀπλός „simplu”,
iar Cihac, II, 135, urmat de
DAR, din bg.
hapljo;
hăpși, vb. (Olt., a
înghiți);
hopși, vb. (Basar., a nu
scoate o
vorbă);
hapuc (var.
habuc, ha(r)puce), s.n. (Trans., Bucov.,
minge), pe care
DAR îl pune în legătură cu mag.
hapkalkodni „a
apuca”;
hapucă, s.f. (
joc cu
mingea);
hăbucos, adj. (încîlcit, se
spune mai
ales despre
lînă);
hăbui, vb. (Mold., a se
juca, a se zbengui). Nu este
clar,
dacă aparține aceleiași
rădăcini expresive
hăbuc, s.m. (
bucată,
ciob), pe care
DAR, urmîndu-l pe Cihac, II, 133,
îl pune în legătură cu sl.
chabiti „a
strica”, și cu
hăbuc, s.n. (Olt.,
zăduf), cu der.
săi hăbuci, vb. (Trans., a
rupe, a
desface, a
strica),
hăbuceală, s.f. (Olt.,
zăduf). – Cf.
horp.