liórc
interj. – Exprimă
zgomotul bălăcelii. Creație expresivă,
rară. – Der.
leoarcă (var.
lioarcă), s.f. (
femeie stricată;
broască;
gură,
cioc, plisc; poșircă), se folosește mai
ales în expresia
ud leoarcă „
foarte ud” (după Cihac, II, 174, din
pol.
liura, lura „poșircă”, după Diculescu,
Elementele, 492, dintr-un lat. *
libricus care
ar proveni din gr. λιβρòς „
umed”), cf. și
leoarbă, lioarbă; bleoarcă (var.
fleoarcă), s.f. (
gură, plisc), cf.
bleancă, fleancă, fleoarță;
leorcăi (var.
liorcăi, liorciori, liocei), vb. (a fi
ud leoarcă; a
stoarce; a
asuda; a se
bălăci; a hălpăi, a
înghiți), cf.
liorpăi, licăi;
leorcăială, s.f. (bălăceală);
liopotaie (var.
liopardac), s.m. (Trans. de E,
venetic,
străin care nu
cunoaște limba);
lefetiță, s.f. (Trans.,
gură, plisc),
poate prin încrucișare cu
leafă „satîr”;
lefîrdău, s.m. (Trans., flecar, limbut; intrigant);
lefîrdaie, s.f. (
femeie flecară), pe care Bogrea,
Dacor., IV, 826,
îl lega de lab.
ljapërdhi „
ciugulire” și
DAR de mag.
lehordó „
persoană care înjură”. Toate
aceste cuvinte se întîlnesc cu rezultatele expresive
ale lui
lup și
licui.