báltă (bắlți),
s.f. –
1. Mlaștină. –
2. Luncă inundabilă a Dunării. –
3. Băltoacă. – Mr., megl.
baltă, istr.
bote. Origine incertă. Există
două teorii referitoare la
istoria acestui cuvînt. Conform primei, este
vorba de un cuvînt autohton, care s-
ar trage dintr-o
rădăcină indo-
europeană *
bal-, ce
poate fi identificată în germ. *
pol- (v. germ. de mai
sus pfuol, v. eng.
pol.), lituan.
balá, sl.
blato, celt. *
palta (J. Kurylowicz,
Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași
rădăcină ar deriva un ilir *
balton, pl.
*balta; și de la această ultimă
formă se consideră că
pot proveni nu numai
rom.
baltă, ci și
alb.
baljtë,
lom.
palta, triest.
paltan, piem.
pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli,
Arch. glott., I, 261; G. Meyer,
Neugr. St., II, 64; Berneker 70;
DAR; Capidan,
Raporturile, p. 461;
Pascu, I, 179; Pușcariu,
Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă,
chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți
dat fiind că au
trăit în regiuni mlăștinoase;
iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei
ar fi o dovadă în
favoarea acestei ipoteze. Cealaltă
ipoteză, care a
fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai
puțin acceptată în
prezent. Conform acesteia,
baltă ar proveni din sl.
blato, de unde provin și bg.
blato, slov.,
ceh.
blato, pol.
bloto, rus.
boloto (Miklosich,
Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide,
Principii, II, 698). Această
ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza
bla ›
bal,
puțin probabilă în
rom.; din această
cauză, mai
mulți specialiști încearcă să
arate că
termenul rom. provine dintr-o
formă slavă *
balto, anterioară metatezei
lichidelor. (Skok,
Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș,
Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și
Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant,
BL, XIV, 9).
Faptul în
sine nu este imposibil,
dar pare
puțin probabil; și este
curios de semnalat că
forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a
lăsat urme în
limbile sl. moderne; că
singurele forme sl. cu metateză provin din
rom. (astfel rut.
balta, cf. Miklosich,
Wander., 12 și Candrea,
Elemente, 404; de
asemenea bg.
medie și bg.
baltina, cf. Jagic,
Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan,
Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o
vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a
ajuns să-l considere
străin în sl., în
Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile,
ipoteza autohtonă pare a întruni
cele mai
multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din
rom. (Murnu,
Rum. Lehnvörter, 34), în
vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din
alb., după G. Meyer,
Neugr. St., II, 64. Der.
băltac, s.n. (baltă);
băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din
picioare);
băltăceală, s.f. (
bătăi din
picior);
băltăci, vb. (a se
bălăci; a se
forma băltoace);
băltăreț, adj. (palustru);
băltăreț, s.m. (vînt dinspre
lunca Dunării, vînt de miazăzi);
băltărie, s.f. (baltă, mlaștină);
băltău, s.n. (băltoacă);
bălți, vb. (a se
forma băltoace);
băltig, s,n, (baltă, mlaștină);
băltină, s.f. (
luncă,
teren inundabil);
băltiș, s.n. (
teren mlăștinos);
băltoacă, s.f. (baltă
mică; bulhac);
băltoc, s.n. (băltoacă);
băltos, adj. (mlăștinos).