tihăráie (-ắi),
s.f. – (Mold.)
Pădure deasă și
sălbatică.
Origine expresivă.
Legătura cu sl.
tokŭ „
curent”, slov.
tokav „
rîpă” (Cihac, II, 409), cu
dihanie, cf.
tihoare (Philippide,
Principii, 108) sau cu
sihlă, tîhlă (Scriban) nu este
convingătoare. Cf.
totuși tîlhlăriș, s.n. (Bucov.,
desiș,
hățiș), care
împreună cu
tihăraie, pare să
presupună un *
tih(l)ă, fără îndoială de
origine expresivă, cf.
tef(lu). – Der.
tîlhar, s.m. (
bandit,
hoț),
probabil în
loc de
*tîhlar,
pentru legătura semantică cf.
hoț față de
hățiș (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin și
Candrea, din mag.
tolvaj, care nu este
posibil din
punct de
vedere fonetic);
tîlhărea, s.f. (
susai, Sonchus;
plantă,
Lactuca sagittata);
tîlhăresc, adj. (
hoțesc);
tîlhărește, adv. (ca tîlharii);
tîlhăret, s.n. (
adunătura de tîlhari,
șleahtă);
tîlhări, vb. (a
jefui, a
prăda);
tîlhărie, s.f. (
hoție,
pradă,
jaf);
tîlhărime, s.f. (
grup de tîlhari);
tîlhăriță (var.
tîlhăroaică), s.f. (
femeie care tîlhărește);
tîlhui, vb. (înv., a
jefui, a tîlhări), pe care Tiktin și
Candrea îl trimit la mag.
tolvajolni,
dar care
ar putea proveni direct din
*tîhlă;
tîlhușag, s.n. (înv.,
jaf,
hoție).