báligă (báligi),
s.f. -
Băligar. – Var.
balegă, s.f.;
bălig,, vb.; mr.
baligă, s.f.; istr.
(am)balig, vb.
Origine necunoscută.
Coincide cu
alb.
baigë, bag(ël)jë (care după
Barič,
AAS, II, 80,
provine dintr-un
baljëgë,
identic cu cuvîntul
rom.), sb. , cf.
baloga, balega;
astfel încît este
considerat uneori drept cuvînt care
aparține fondului primitiv balcanic.
Explicațiile date pînă în
prezent nu sînt
suficiente. Miklosich,
Slaw. Elem., 14 (
urmat de Cihac)
consideră că
rom.
provine din sb.;
dar același autor,
Fremdw., 76,
afirmă că sb.
depinde de
rom., ca și der.
săi balegara „
băligar” și
balegati „a se
băliga”, și rut.
bal’oh, bal’yga (cf.
Candrea,
Elemente, 407 și Berneker 41). Nici
explicația prin
intermediul alb. nu
poate satisface (cf. Capidan,
Raporturile, 518; REW 873; Rosetti, II, 109),
atît timp cît nu se
cunoaște istoria cuvîntului
alb. Lambrior 370
propunea o der.
puțin probabilă de la
bale „
salivă, cu suf. -
că. Hasdeu 2384 (cf. Șeineanu, I, 268 și
DAR)
semnalează tăt.
balgaš, balgas, cu
același sens,
dar al
cărui fonetism prezintă dificultăți. Crețu 307
sugerează un *
caballica, avînd o
afereză puțin explicabilă (cf. Scriban, care
crede numai că
recunoaște în
terminație suf. -
icus). În sfîrșit, G. Meyer,
IE, VI, 116 (
urmat de
DAR și
Pascu, I, 223) se
referă la it.
bagola ”boabă,
bacă„ din lat.
baca, și care a
trecut probabil în
Peninsula Balcanică în
timpul Evului Mediu,
explicație care
prezintă mari dificultăți din
punct de
vedere istoric și
semantic (cf. Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 285) și care în nici un
caz nu se
potrivește pentru rom., unde
excrementele animale care
ar putea sugera o
comparație cu
ideea de ”boabă,
bacă„ au
tocmai alt nume , cf.
căcărează. Der.
băliga, vb. (a
face baligă);
băligar, s.n. (
baligă; îngrășămînt);
băligar, s.m. (gîndac
negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius);
băligos, adj. (
plin de
băligar;
prost,
bleg;
laș,
fricos);
îmbălega, vb. (a
băliga; a
umple cu
băligar).