țîță (-țe),
s.f. –
1. Sîn,
mamelă. –
2. Uger. –
3. Celulă de
matcă la
stup. –
4. (Arg., adj.)
Perfect,
excelent. – Var. înv.
țiță. Mr.
țîță, megl.
țǫță, istr.
țițe. Creație expresivă,
poate anterioară rom., cf. lat.
titĭa, titta (
Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu,
Hlr., 198; Densusianu,
Rom., XXXIII, 287; Pușcariu, 1742; REW 8759), cf. it.
tetta, fr.
tette, prov., cat., sp.,
port.
teta;
poate cuvînt de
legat de lat.
titus „
porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol.
teta „
găină”.
Totuși, lat. nu este
unica explicație posibilă,
deoarece cuvîntul
aparține limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „țîță”, τίτθη „
doică”,
alb.
sisë,
cicë, it.
coiccia,
zitta, sl.
susŭ, cica, sb., cr.
sisa,
pol.
cyc, germ.
Zitze, etc.
Explicația prin sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai
puțin probabilă. Este
vorba neîndoielnic de o
creație expresivă proprie rom., care
coincide desigur cu alte
formații similare.
Punctul de
plecare poate fi
ideea de
tremur (
țîțîi),
cea de
obiect ascuțit (
țuț),
cea de
supt (
țugu, țață) sau mai
probabil,
fiind vorba de
creații spontane, toate
trei la un
loc.
Uz general (
ALR, I, 227). – Der.
țîțoasă, adj. (cu
sînii mari).