plăpînd (-dă),
adj. –
1. Debil,
firav. –
2. Fragil.
Origine expresivă. Der. din lat. *
palpabundus ‹
palpāre „a mîngîia” (Cihac, I, 223;
Candrea,
Rom., XXXI, 309; Loewe 14;
Candrea-
Dens., 1401;
Candrea,
Éléments, 7; Pușcariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din
palpandus (Tiktin), este
greu de
admis din
motive fonetice și
formale. Mai
probabil trebuie să se
pornească de la o
rădăcină expresivă plăp-, ca
pîlp(îi), fîlf(îi), care
ar arăta aceeași idee de „a
bate, a se
mișca slab”:
plăp- nu este
fără îndoială altceva decît
pîlp- cu
metateză.
Terminația e mai
puțin clară și s-
ar putea datora unei
analogii cu
blînd, flămînd;
dar este de
remarcat că nu
există certitutdinea unei
folosiri cu
adevărat populare a
acestui cuvînt, care
apare la
autori, din a
doua jumătate a
sec. XIX și că, prin
urmare,
ar putea fi
creat arficial, ca
tremurîndă, surîzîndă, aparținînd
aceleiași epoci.
Aceleiași rădăcini expresive aparțin plăpău, adj. (Mold.,
neghiob, nătîng), pe care Cihac, II, 260,
îl punea în
legătură cu
ceh.
plepe „
moale,
delicat”, și
pleoapă (var.
pleopă, plopă, înv.
plehupă), s.f. (
membrană mobilă a
ochiului;
capacul de la
sicriu), ca și
plăpînd, se
folosește mai
ales în Munt. (ALR, I, 17) și care a
primit până
acum diferite explicații, toate insuficiente: din lat.
palpebra, cu o
puternică modificare fonetică (
Diez, I, 302; Tuttle,
Rom. R., I, 439; Tiktin; cf.
împotrivă Densusianu,
Rom., XXXIII, 283); lat.
pupula, cu
metateză *
pluppea (Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 689; Pușcariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. *
prechlupa „
capac”, cf. bg.
pohlupka (Densusianu,
GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt
anterior indoeurop. (Rusu,
Dacor., XI, 148). Prin
aceeași intenție expresivă trebuie să se
explice sp.
plepa „
persoană care are
multe defecte”, pe care Corominas, III, 822,
îl consideră de
origine incertă; cf. și lat.
palpebra ‹
palpare (Walde-Pokorny 445).