plăpînd (-dă),
adj. –
1. Debil, firav. –
2. Fragil. Origine expresivă. Der. din lat. *
palpabundus ‹
palpāre „a mîngîia” (Cihac, I, 223; Candrea,
Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea,
Éléments, 7; Pușcariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din
palpandus (Tiktin), este
greu de
admis din motive fonetice și formale. Mai probabil trebuie să se
pornească de la o
rădăcină expresivă
plăp-, ca
pîlp(îi), fîlf(îi), care
ar arăta aceeași
idee de „a
bate, a se
mișca slab”:
plăp- nu este
fără îndoială altceva decît
pîlp- cu metateză. Terminația e mai
puțin clară și s-
ar putea datora unei analogii cu
blînd, flămînd;
dar este de remarcat că nu există certitutdinea unei folosiri cu
adevărat populare a
acestui cuvînt, care
apare la
autori, din a
doua jumătate a
sec. XIX și că, prin urmare,
ar putea fi
creat arficial, ca
tremurîndă, surîzîndă, aparținînd aceleiași
epoci. Aceleiași
rădăcini expresive aparțin
plăpău, adj. (Mold.,
neghiob, nătîng), pe care Cihac, II, 260,
îl punea în legătură cu
ceh.
plepe „
moale,
delicat”, și
pleoapă (var.
pleopă, plopă, înv.
plehupă), s.f. (membrană mobilă a
ochiului;
capacul de la sicriu), ca și
plăpînd, se folosește mai
ales în Munt. (ALR, I, 17) și care a
primit până
acum diferite explicații, toate insuficiente: din lat.
palpebra, cu o puternică modificare fonetică (Diez, I, 302; Tuttle,
Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotrivă Densusianu,
Rom., XXXIII, 283); lat.
pupula, cu metateză *
pluppea (Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 689; Pușcariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. *
prechlupa „
capac”, cf. bg.
pohlupka (Densusianu,
GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu,
Dacor., XI, 148). Prin aceeași intenție expresivă trebuie să se explice sp.
plepa „
persoană care are
multe defecte”, pe care Corominas, III, 822,
îl consideră de origine incertă; cf. și lat.
palpebra ‹
palpare (Walde-Pokorny 445).