tavá
adv. – Prin tăvălire, mușcînd pămîntul. Origine îndoielnică, probabil expresivă, ca
dura, tumba și legată de
rădăcina expresivă
tăb- „
obiect rotund”, cf.
tăbueț, tăbîltoc. – Der.
tăvăli, vb. (a răsturna, a răsuci, a da de-a
dura, a rostogoli în ceva; a
scălda, a
unge; a
murdări, a
păta, a mînji; a
strica; a uza; a
pisa, a mototoli, a-și
bate joc), cu suf. expresiv -
li, cf. mr.
antăvălescu, antăvălire, megl.
(an)tăvălés, (an)tăvăliri (după Cihac, II, 243 și Tiktin, din sl.
valiti „a învîrti”, cu un pref.
tă- greu de explicat, cf.
tămînda, tămînji; după Candrea, din sb.
tavoljiti „a
trăi greu”);
tăval (în expresia
de-a tăvalul, prin răsturnare, de-a
rostogolul);
tăvală, s.f. (tăvălug, cilindru care se învîrte);
tăvăleală, s.f. (acțiunea de a se tăvăli; trîntă,
bătaie; uzură, deteriorare, mai
ales a
hainelor);
tăvălitură, s.f. (
loc unde
iarba a
fost călcată sau tăvălită;
urmă, dîră, călcătură);
tăvălug (var.
tăvăluc, tefelug, mr.
tăvăluc), s.n. (
sul,
rolă, cilindru), cu suf. expresiv
-ug(ă), cf.
hălăciugă, măciucă, buturugă;
tăvălugi (var.
tăvăluci), vb. (a
mărunți pămîntul cu tăvălugul; a
strivi, a
netezi);
prăstăvăli, vb. (a răsturna);
prăstăvala, adv. (Olt., de-a
rostogolul).
Tiva, adv. (Mold.,
repede,
fuga, în goană), pare să fie var. a lui
tava (după Scriban, din bg.
otiva „s-a
dus”). – Cf. și
tărbăci, tearfă, vălătuc, tivi.