sculá (scol, -át),
vb. –
1. A
ridica, a
înălța, a
urca. –
2. A
îndrepta, a
desface, a pune
drept. –
3. A
deștepta, a trezi. –
4. (Refl.) A se trezi, a se
deștepta. –
5. (Refl.) A se
ridica, a se
porni. –
6. (Refl., înv.) A se
ridica din
morți, a
învia. –
7. (Refl.) A se excita, a fi
încins. – Mr.
scol, sculare, megl.
scol, sculari, istr.
scolu. Origine obscură. Nu
încape îndoială că este cuvînt identic cu it.
collare „a
urca și a coborî cu
ajutorul unei
sfori”, sicil.
kuḍḍari „a traversa”, prov.
colar „a
ridica vela” (cf. REW 2041), care sînt considerate ca provenind dintr-un lat. *
collāre, din gr. ϰολάζω. Probabil trebuie să se
pornească de la lat. *
collum „gît” în sensul de „înălțime, eminență”, ca în lat.
collis, cf.
succollāre „a se
urca în
cîrcă” (der.
directă din
succollāre, Candrea,
Éléments, 74, nu este posibilă și a
fost abandonată
chiar de
autorul ei). Lat. *
collāre ›
alb.
skul „a
elibera” (Weigand,
BA, III, 112; cf. REW 2990) nu pare
clară. În
general, se
pornește de preferință de la un lat. *
excubulāre „a
scoate din vizuină”,
termen de vînătoare (Pușcariu,
Conv., lit., XXXV, 16; Pușcariu 1559; Pușcariu,
Studii și notițe filologice, 74; Philippide, I, 357;
Pascu, I, 154; Rosetti, I, 171), imposibil din
punct de
vedere semantic și fonetic (
ideea semantică nu este
cea de „a
scoate”, ci de „a
ridica”; *
excŭbŭlo nu
putea da
scol). Celalalte explicații sînt la
fel de imposibile: din lat.
*excollocāre (Cihac, I, 146; Koerting 3366; Crețu 365; cf.
contra Densusianu,
Rom., XXXIII, 285); din lat.
*excollevāre (Diculescu,
Originile limbii romîne, București 1907, 54;
Pascu,
Beiträge, 11); din lat.
extollĕre (Geheeb 34); din sl.
raskoliti, cf.
răscoli (Philippide,
Principii, 107). Der.
sculat, s.n. (trezit);
sculătoare, s.f. (orhidee, Orchis papilionacea, Orchis morio);
sculățel, adj. (sălțăreț, vioi);
sculăreț, adj. (priapic);
sculătură, s.f. (înv.,
înviere).