deșteptá (deșteptát, deșteptát),
vb. –
1. A trezi. –
2. A însufleți, a
înviora, a stimula. – Mr.
dișteptu; dișteptare, megl.
diștet, diștitari. Lat.
dĭspectāre „a
deschide ochii”. Rezultatul
rom., în
mod normal *
dișpept, a
suferit o asimilație, aceeași ca în
așpept ›
aștept. Semantismul este normal,
dacă se
pleacă de la sensul „a
deschide ochii”, care
apare în lat. și care este firesc, astfel încît
dĭspectāre nu este altceva decît un frecventativ de la
dĭspĭcĕre „a
deschide ochii și a
începe să
vadă”. Această der. a
fost deja indicată de Candrea,
Rom., XXXI, 307,
dar nu a
fost acceptată și pînă la
urmă a
fost abandonată
chiar de
autor, din motive pe care nu
le înțelegem. A influențat
poate în lipsa ei de succes conștiința diferenței semantice
prea mari între rezultatul
rom. și reprezentanții romanici ai lui
dĭspectāre (it.
dispettare, cat.
despitar, sp.
despechar), toți cu sensul de „a provoca
supărare”. Acest criteriu, totuși, nu pare suficient, întrucît der. romanici sînt mai
puțin clari decît
rom., și este mai probabil să provină
direct din
despĭcĕre, prin intermediul
part.
despectus (
Parti 374; Corominas, II, 153). Este
adevărat că s-a semnalat în
rom. un corespondent
despeta, vb. (a
supăra, a necăji), care
ar reprezenta același etimon (Lacea,
Dacor., IV, 777; REW 2579);
dar, pe de o
parte, acest cuvînt
lipsește în toate dicționarele
rom., ne este necunoscut și pînă la un anume
punct este îndoielnic,
iar pe de altă
parte, paralelismul cu
aștepta demonstrează că rezultatul
rom. al lui
dĭspectāre nu
putea fi
despeta. Celelalte
ipoteze sînt insuficiente: din lat. *
deexpergĕre (Cihac, I, 77; Lambrior,
Rom., VII, 92) sau lat. *
dĭsperrĕctāre (Tiktin), la
fel de dificil fonetic; din lat. *
deexcĭtāre (Pușcariu 528; REW 2515; Candrea-Dens., 494;
Iordan,
Dift., 49;
Pascu, I, 76; Densusianu,
GS, II, 8; Candrea; Scriban), al
cărui fonetism nu se
înțelege la rîndul lui. Der.
deștept, adj. (
ager; inteligent,
isteț, pătrunzător), a
cărei formație este
puțin clară,
dar care derivă probabil
direct de la
dispectus,
part. de la
dispĭcere (după
autorii menționați, din lat. *
deexcĭtus);
deșteptăciune, s.f. (inteligență,
pătrundere);
deșteptător, adj. (care
deșteaptă).